Motto:
„Nu sunt turmentat, dar eu… Eu pentru cine votez?” 

Ion Luca Caragiale
(O scrisoare pierdută, 1884)

Am vrut să trec peste aceste alegeri și să scriu mai departe despre istoria românilor de la est de Prut, pentru că această incursiune în trecutul istoric este mai relevantă pentru înțelegerea agitațiilor curente, decât orice reflecție gazetărească, uneori de doi bani. Asta pentru că am scris deja care vor fi scenariile pentru alegerile de duminică, chiar într-un editorial la Cotidianul, pe care-l puteți reciti pentru că nu vreau să mă repet. Insist, însă, să mai fac câteva precizări, pentru a nu avea mustrări de conștiință că nu m-am pronunțat.

Votul pentru Chișinău a fost întotdeauna important pentru Republica Moldova, deoarece era și este o ultimă redută pe care o mai puteam apăra în fața prăbușirilor politice agrariene, comuniste sau socialiste, care ne-au tras sau vor să ne tragă spre stepa rusă sau să ne lase în mlaștină. Din 2007 a fost mai simplu, pentru că l-am avut pe Dorin Chirtoacă, „copilul răsfățat” al votului chișinăuian, care însă nu prea a știut ce să facă cu acest vot. La fel ca și Partidul Liberal, care acum prin Valeriu Munteanu vrea a doua șansă. Doar că e prea târziu, de două ori în aceeași apă nu poți intra.

Alegerile din 20 mai 2018 sunt mai complicate decât ultimele alegeri locale.

Pentru că atunci, „guvernarea pro-europeană” era „beton”, iar acum e „binom” Plahotniuc-Dodon. Pentru că atunci, aveam vot „Chirtoacă” și „ne-Chirtoacă”, iar acum avem o mulțime de opțiuni neclare alegătorului, de la „unioniști” liberali și „puniști” (Munteanu și Codreanu) la „anti-oligarhi” (Năstase), „independenți” (Radu) și „socialiști” (Ceban).

Unii nu înțeleg de ce, dacă Munteanu și Codreanu sunt „unioniști”, nu se unesc? Alții de ce, dacă Andrei Năstase s-a unit cu Maia Sandu, n-a candidat Maia Sandu, pentru că este mai credibilă și are mai mari șanse? Alții se lasă amăgiți de vocea leșinată a „fufei”, care face pe „independenta” cu toată armata pedistă la fundul ei. Pe când alții se uită la fața crispată și constipată a lui Ceban și se crucesc că de-amu mai bine Radu cea „Independentă”.

Dincolo de toate aceste agitații stă frica lui Plahotniuc față de Andrei Năstase, pentru că, prin fuziunea Maiei Sandu și a lui Andrei Năstase, ni s-a dat semnal clar că aceasta este fața opoziției în Republica Moldova. Poate să nu ne placă Maia, poate și mai mult să-l urâm Năstase, dar asta este fața alternativei la guvernare. Și ea trebuie susținută, pentru că prin aceasta pregătim curățirea terenului politic la toamnă, pentru măturarea actualei „guvernări pro-europene” și revenirea la speranța că mai avem un viitor în această țară. Anume aceasta este miza principală a alegerilor din 20 mai.

Cea de-a doua miză esențială este faptul că aceste alegeri pot determina o turnură geopolitică neașteptată (sau așteptată), pentru că, acum, fiecare scrutin de votare este ca ultimul. Sper să alegem înțelept. Pentru că având un Krasnoselski la Tiraspol, o Vlah la Comrat, un socialist sau „usatist” la Bălți, un eventual Ivanov (Petrov, Sidorov) la Taraclia și un Ceban la Chișinău, putem spune adio trenului european. Dacă cineva îl mai așteaptă. Și, în general, din acest spațiu poți pleca pe Lună pentru o sută de ani și reveni liniștit să faci analiză politică fără să mai citești ceva.

Cei care se vor confrunta pentru a fi cu România, Europa sau Rusia vor continua să se tragă de păr și să-și dea palme încă vreo treizeci de ani de independență, până această improvizație de țară nu va intra în unul din spațiile politice menționate și li se va închide gura la toți. Fie prin convingere și bunăstare, fie prin constrângere și deportare.

Alegerile, între aparență și realitate
Aparențele arată că „guvernarea pro-europeană” controlează situația și menține cursul european al Republicii Moldova. Realitatea este că îl avem președinte pe sclavul lui Putin, vom avea un socialist sau usatist pro-rus la Bălți, care, la pachet cu Krasnoselski la Tiraspol și Vlah la Comrat, fac această țară una asemănătoare Basarabiei din perioada țaristă și sovietică, când străinii dominau mediul urban și administrația, iar românii/moldovenii lucrau ca proștii prin sate și-i hrăneau. Numai că atunci au fost impuși să facă acest lucru, prin două acte de violență și ocupație, iar acum au făcut-o cu mâna proprie, prin votul nostru cel de toate zilele. Dacă ar fi doar problema lor. Dar probabil că moldovenii au dreptate când sunt zăpăciți în această amestecătură de nebuni și hoți.

Și dacă cei pe care politicienii îi consideră „prostime” mai au o scuză, atunci ce clemență pot avea armatele de oameni școliți și instruiți, unii din ei prin România și Occident, care stau în slujba lui Plahotniuc, un bandit cu nimic diferit de Usatâi sau Șor, decât prin izul de „integrator european”.

Mă întreb deseori cum pot sta acești oameni acolo, în PDM, știind tot ce se întâmplă în țară, știind ce fac liderii lor, știind că prin suportul lor mențin această incertitudine față de viitorul Republicii Moldova, iar în definitiv și în ultimă instanță, să se mire de „cât de proști îs moldovenii”.

Eu cred că poporul nostru e mai deștept decât guvernanții „pro-europeni”. Pentru că, dincolo de toate aparențele, oamenii mai cred în vectorul european ca în unica șansă de izbăvire, și de fiecare dată le dau votul acestor partide, chiar dacă acestea demult nu-l merită.

Votul speranței și disperării
Pentru alegerile din Chișinău sunt posibile trei variante și, oricât de paradoxal nu ar fi, doar unul este favorabil cetățenilor acestei urbe, iar prin extensie Republicii Moldova, restul două convin doar clicii lui Plahotniuc și Dodon:

Varianta ideală pentru PD și Plahotniuc este ca în turul doi al alegerilor să intre Ion Ceban și Silvia Radu, pentru că, în acest caz, repetând „scenariul Dorin Chirtoacă”, noi vom merge ca proștii să alegem „fufa” pentru că e mai bună decât „ciobanu”. Pentru succesul planului s-au dat drumul la mai multe fumigene, care să ne îmbârlige între diferiți candidați și pseudo-candidați, dar, în realitate, pentru a-l îndepărta pe Andrei Năstase din cursă.

Varianta mai puțin plăcută pentru PD este ca în turul doi să intre Ceban și Năstase, pentru că în acest caz va prefera să susțină victoria lui Ceban, așa cum a făcut și cu Dodon împotriva Maiei Sandu. O asemenea victorie a socialiștilor ar isteriza la maxim occidentalii, care, un pic amenințați cu repetarea scenariului și alegerile din toamnă, vor dori să-l sprijine cu toate forțele pe Plahotniuc ca pe o soluție de salvare a „cursului european”. Fie el ipocrit și declarativ. În plus, acesta are ocazia să controleze primăria, prin instrumentalizarea unor dosare în care sunt implicați consilierii socialiști și chiar Ceban însuși. Marele risc pentru Plahotniuc este că predarea primăriei Chișinăului rușilor înseamnă sfârșitul credibilității sale în fața europenilor, dar mai ales a americanilor, care la alegerile din toamnă îl vor debarca de la putere prin susținerea opoziției.

Varianta convenabilă nouă tuturor este să ieșim pe 20 mai la vot masiv și să susținem opoziția PAS-PPDA, fără a pulveriza voturi pentru alți candidați. Nu vă amăgiți cu ideea că veți susține cutare sau cutare unionist pentru a arăta că suntem mulți, iar în turul doi votăm Andrei Năstase. Toți suntem români și unioniști, dar acum avem de debarcat oligarhii în ambele state românești, nu de făcut uniri între ele. Iar în turul doi să arătăm prin prezență și vot că susținem opoziția anti-oligarhică, pentru că așa vom arăta tuturor – lui Plahotniuc, Dodon, Vlah, Krasnoselski, Usatâi, Șor, europeni și americani, că vrem altă țară.

Spre deosebire de Ucraina sau Siria, Republica Moldova poate fi ușor pierdută, fără niciun foc de armă. Prin votul moldovenilor. Votul nostru cel de toate zilele. Care aduce de fiecare dată la putere oameni și partide care îngroapă speranțe și idei. De la Snegur, Lucinschi și Voronin, la Roșca, Filat și Plahotniuc. Dacă aceștia și-au făcut misiunea de predare cumva voalat, sub apanajul „moldovenismului”, „românismului”, „comunismului” sau „integrării europene”, atunci Vlah și Dodon nici măcar nu-și ascund intenția de a închina țara moscalului. Și asta se face tot cu votul nostru.

Există desigur o speranță, dar avem de apărat o ultimă redută a libertății și democrației, în care victoria opoziției anti-oligarhice este vitală și absolut necesară. Pentru că votul anti-oligarhic nu mai este doar unul al calității și speranței, dar și al disperării.

Comentarii