Prin anii 1990, când abia venisem la facultate în România, alături de mulți alții, care până la urmă degeaba au mers acolo, aveam un obicei, pe care de altfel am aflat ulterior că îl aveau mai mulți ca mine, de a cumpăra din bursa statului român casete cu muzică și cărți. Dat fiind că guvernul român atunci plătea nu doar bursa, dar și căminul, transportul, iar uneori chiar și abonamente la teatru, din economii îmi ajungeau bani pentru 3-4 casete și cam tot atâtea cărți. Așa am descoperit lumea fascinantă a muzicii rock – Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, muzica disco a anilor 1970-1980, dar cel mai mult m-a transformat intelectual lumea cărților, mai ales că Editura Humanitas, abia intrată pe piață, scotea una după alta publicații care îți tăiau respirația – Omul revoltat (A. Camus), Originile totalitarismului (H. Arendt), Revolta Maselor (Ortega y Gasset), Calea către servitute (F. Hayek). România se redescoperea după comunism, iar odată cu ea am cunoscut și noi, studenții basarabeni, cărțile lui Cioran, Eliade, Noica, Lovinescu, Preda, Rebreanu și mulți alții care au marcat generația acelor timpuri, fără a mai vorbi de școala românească de istorie de la Iorga și Xenopol, la toată generația interbelică, inclusiv basarabenii noștri Al. Boldur și Petre Cazacu.

Una din cărțile acelei perioade m-a marcat într-un fel aparte, pentru că venea într-un fel să răspundă unor căutări pe care le aveam atunci mai mulți după facultate, de a reveni sau rămâne în România, de a îmbrățișa viața academică sau de a ne implica social și politic pentru a schimba contextul profund sovietic și totalitar al R. Moldova. Este vorba de lucrarea lui Julien Benda – Trădarea cărturarilor, publicată în anul 1927 la Paris (în varianta originală La Trahison des Clercs, în varianta engleză The Treason of the Intellectuals sau The Betrayal of the Intellectuals).

Julien Benda (26 decembrie 1867 – 7 iunie 1956) a fost un filosof și romancier francez, nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru Literatură și odată pentru Premiul Goncourt. Născut într-o familie evreiască din Paris, Benda a devenit maestru al belle-lettres francez, cu toate că vedea știința superioară literaturii ca metodă de cercetare. Marcat de grozăviile epocii în care trăia – Marele Război, ascensiunea naționalismelor, desfrâul regimurilor autoritare și totalitare, abdicarea democrației, Benda va susține în eseul său polemic ideea că intelectualii europeni din secolele al XIX-lea și al XX-lea au pierdut adesea capacitatea de a judeca critic și imparțial chestiunile politice și militare, devenind, în schimb, apologeți pentru naționalismul brutal, ură și rasism.

Responsabil pentru aceste grozăvii era, potrivit lui Benda, cel puțin în parte, cărturarul (intelectualul) care a abdicat de la menirea sa, acceptând să intre în jocul politic, acceptând să organizeze ura, care renunță la adevăr și rațiune (și implicit la democrație) în favoarea pasiunilor politice. Pentru ei, susține Benda, adevărul se naște din utilitate, iar dreptatea din circumstanțe.

Adevărații cărturari, un Socrates, un Platon, un Kant, un Renan, au trăit, spune Benda, deasupra patimilor naționalităților, consacrându-se numai și numai studiului abstract, liber de orice contingență. Cărturarii moderni, falșii cărturari, s-au coborât din turnul de fildeș al contemplației pure în mijlocul mulțimilor. „Un Barres în Franța, un Fichte în Germani, un D’Annunzio în Italia, înconjurați de o pleiadă întreagă de scriitori de toate taliile și direcțiile au fost promotorii trădării”. Din „preoți ai spiritului”, aceștia au devenit sclavii mulțimilor.

Încheind această lucrare, Benda prezice că aspirațiile omului, în mod special după putere, vor deveni unicul scop al societății. Încheie prin a spune că „Istoria va zâmbi gândindu-se că aceasta este specia pentru care a murit Socrate și Isus Hristos”. O carte care a făcut epocă, o carte a cărei problemă – angajarea politică directă a intelectualului – nu încetează încă să tulbure. Chiar și după un secol.

Din mai multe puncte de vedere am fost de acord cu Benda, mai ales în ceea ce privește riscul sacrificiului (Socrates bea cucută), persistența de a vesti nedreptatea și răul, chiar când acestea foloseau națiuni. Dar multe lucruri le-am contestat chiar atunci, când mă gândeam că fără marii intelectuali români pașoptiști nu s-ar fi făcut Unirea de la 1859, iar fără remarcabila pleiadă a Junimii nu s-ar fi născut România modernă, că fără Marea Dezbatere intelectuală interbelică asupra viitorului României și fără implicarea intelectualilor români în conturarea politicului acelor timpuri n-am fi avut repere de raportare, acum, când politicul s-a de-intelectualizat și vulgarizat.

Adevărata trădare nu este cea susținută de Benda, atunci când cerea cărturarului să nu ia parte în nici un chip la viața socială, lăsând națiunea să-și conducă singură destinele și considerând incompatibilitate absolută între spiritualitate și politică. Trădarea cărturarilor în context global, european, regional și românesc (inclusiv în Republica Moldova) este tocmai retragerea acestora din viața politică a națiunilor și recâștigarea turnului de fildeș al contemplației pure. Pentru că așa politicul ajunge să se identifice cu demența lui Trump, banditismul lui Putin, autoritarismul lui Orban, cretinismul lui Dragnea și oligarhia lui Plahotniuc.

Da, sunt unii cărturari care au servit tendințelor pătimașe ale națiunii în loc să o îndrepte pe calea cea bună, servind interese politice și profanând integritatea tagmei cărturarilor. Dar să ne uităm la două momente ale istoriei Basarabiei fără de care este greu de înțeles viitorul nostru. Ce-ar fi fost dacă un Ion Pelivan, un Vasile Stroescu, un Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, N. Alecsandri sau Vasile Cijevschi, cu toții intelectuali de marcă, școliți prin Europa și Rusia ar fi stat în turnul de fildeș al solitudinii creative, lăsând pe alții să facă politicile Basarabiei în anii 1917-1918? Sau ce s-ar fi întâmplat dacă remarcabila generație intelectuală a anilor 1989-1991 (Gh. Ghimpu, I. Vatamanu, Gr. Vieru, V. Mândâcanu, Al. Moșanu, D. Matcovschi, I. Ungureanu, etc ) n-ar fi organizat mișcarea de renaștere națională, din care a rezultat independența celui de-al doilea stat românesc. În ambele cazuri răspunsul este același – am fi rămas și acum parte a lumii euro-asiatice, fără a putea vreodată să mai aspirăm la ideea de a reveni în spațiul civilizațional românesc și european.

Cărturarul nu își trădează funcția predicând naționalul, pentru că naționalul este spiritul. Tocmai datorită acestei trădări a intelectualilor români din Basarabia a ajuns Igor Dodon, un sclav al Moscovei, să întruchipeze spiritul și „statalitatea” anti-românească a Republicii Moldova. Pentru că aici corect ne arată Benda că „Adevărata trădare a cărturarului este de a lăsa să piară națiunea, ordinea socială, condițiile fără de care este imposibilă această viață a spiritului, a cărei sarcină el o are, „Primum vivere”.

Între națiune și cărturar este o legătură vitală, tot așa cum există compatibilitate între spirit și națiune, cărturar și politică. Prin neglijența acestei axiome, întâmplate și din vina intelectualilor, am ajuns ca în loc de Dabija, Cimpoi, Matcovschi, Vieru, Vatamanu, să-l avem în politică pe Dodon, Plahotniuc, Șor, Filat, Țuțu și „Borsetka”.

Cărturarul veritabil, nu va sta în turnul de fildeș, infatuat și comod, ci va coborî în mijlocul mulțimii, va lumina-o, îi va arăta adevărata cale, singura favorabilă vieții, națiunii, mult mai favorabilă decât ideile egoiste și materialiste, calea transformării spirituale, istorice și politice. Benda nu are dreptate confirmând că spiritul distruge națiunea. Spiritului îi e necesar suportul și pecetea națională, iar națiunea e păstrată și înălțată de spirit. Amestecul cărturarului în viața politică va aduce nu la contaminarea acestuia, ci la ridicarea politicii la un nivel mai înalt. Se întâmplă greșeli. E adevărat. Exagerări. Și mai adevărat. Însă din aceste greșeli inerente conlucrării omenești, nu poate rezulta oprirea amestecului cărturarului în viața națională. I se poate și trebuie să i se ceară să rămână în politică tot cărturar, adică adevărat om de cultură, care luminează pe ceilalți și nu se lasă orbit de ei. Întemeiat pe pildele multiple, voi cere cărturarilor, în ciuda lui Benda, să părăsească liniștea turnului de fildeș pentru a lumina poporul și a-l îndruma pe calea cea dreaptă, care nu poate fi decât democrația.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •