Dacă până ieri cineva ar mai fi putut minți, asociind Republicii Moldova noțiuni ca „democrație”, „justiție”, „stat de drept”, „separarea puterilor în stat”, „parcurs european”, etc., atunci astăzi niciuna dintre ele nu mai poate fi valabilă. Anularea alegerilor din Chișinău, maniera în care s-a făcut acest lucru, nu mai lasă loc de niciun fel de manipulări sau interpretări. Moldova e dictatură. Nu știu dacă o dictatură în formă finală, dar incipientă la sigur.

Și reacțiile (mult, mult prea tardive), venite aseară în noapte de la ambasada SUA și șeful delegației UE în Moldova, unele în sfârșit foarte dure, spun clar acest lucru. Washington-ul, Bruxelles-ul, Bucureștiul, numai au cum să mai închidă ochii, să vorbească de proeuropenism, de valori democratice, de reforme la Chișinău. Această autoamăgeală nu mai poate continua.

Plahotniuc a arătat ieri, sfidător, că el este statul. Și dacă nouă, celora de aici, ne-a arătase deja de ani buni, pentru prima dată și-a permis să le-o arate și celor din Occident, în special americanilor, cei care l-au „uns” la putere în 2016, când Filip a ajuns la miez de noapte premier.

Aș vrea să-l aud acum pe ambasadorul Pettit vorbind despre starea democrației din Moldova, la 2 ani și jumătate de la instaurarea lui Filip? O fi mulțumit? O fi văzând progrese? O mai îndemna la „alianță proeuropeană” cu PD după parlamentare.

Plahotniuc a pus capăt poveștii pe care singur încerca s-o întrețină

În fond, ceea ce s-a întâmplat ieri are și o parte bună. Moldova e grav bolnavă de mulți ani. Cuprinsă de un buboi uriaș și într-o agonie prelungită de vreo vizită la Bruxelles sau o strângere de mână cu nu știu ce oficial occidental. Aceste complezențe se vor opri însă aici. Nu cred că SUA și UE își mai pot permite să-și murdărească imaginea asociindu-se cu fața hidoasă a celor care dictează astăzi în Moldova.

Acest buboi a fost spart ieri. Din el va curge multă mizerie, iar rana care va apărea va fi greu de vindecat, dacă nu imposibil. Totuși, e mai bine că s-a spart acum decât să se fi continuat în acest ritm, cu un machiaj gros la suprafață și cu o putreziciune extinsă la interior.

Am văzut ieri, pe lângă multele mesaje de dezamăgire, supărare, frustrare, și unele optimiste. Că de aici putem începe să ne vindecăm. Putem încerca să dăm un restart acestui corp bolnav, ajuns în stare de comă.

La ora la care scriu aceste rânduri chiar nu știu dacă mai este posibil. Dar sunt convins că atâta timp cât mai avem măcar o mică speranță de vindecare, merită să încercăm.

Alex Cozer

Comentarii