Un câine flămând hârâie, își arată colții ca și cum ar fi gata să muște… Te apleci, de parcă ai lua o piatră ca să te aperi, iar când îndrepți spatele îl vezi fugind cu coada între picioare…

Toți dictatorii greșesc. Și mor. Unii, care au și niște cărți citite la viața lor, greșesc după ani buni de dominație. Alții mor „din fașă”, pentru că, proști fiind, vor totul imediat. Își mutilează poporul sărăcindu-l, ca să-și asigure sie luxul și pentru a alimenta cu bani caracatița pe care și-a crescut-o: structuri paralele care dictează instituțiilor statului.

Necesitățile caracatiței din jurul dictatorului cresc în fiecare zi. El este nevoit să facă rost de tot mai mulți bani negri ca să o hrănească. Și-i caută nebun, de frică. De frică să nu fie trădat, să nu i se risipească piramida. Își condamnă prin impozite și taxe poporul la sărăcie ca să-și poată alimenta caracatița hrăpăreață. Caracatița lui este sursa marii corupții: bătrânii dau mită ca să obțină grade de invaliditate, iar funcțiile de vameș sunt „vândute” contra a zeci de mii de euro. „Se vând” până și funcțiile de muzicant în orchestra pușcăriei.

De câte ori ne-am întrebat: de ce suntem atât de săraci dacă partenerii externi ne dau atâtea milioane, dacă miliarde ne trimit anual conaționalii noștri de peste hotare? Ce se întâmplă cu acești bani introduși într-o țară atât de mică? De ce la unii „deja e mai bine”, iar poporul e din ce în ce mai sărac? E din cauza caracatiței care mănâncă tot mai mult și mai mult. Ea nu se va sătura niciodată. Din contra, va consuma tot mai mult, iar dicatorul va stoarce acești bani din popor ca să o întrețină, pentru că ea este garanția libertății lui. În spatele acestei caracatițe e luxul la care el nu mai vrea să renunțe, iar undeva într-un safeu e ștampila de țară la care el are acces – ștampilă care îl ajută să legalizeze bani murdari.

Obsesiile dictatorilor sunt aceleași: trăiesc cu sentimentul că mâine o vor sfârși. Se tem. Chiar se gândesc la circumstanțe atenuante, la clemență. Și realizează că nici un act eroic, nici o fundație de caritate nu-i poate salva. Nici dacă ar dona un rinichi sau o bucată de ficat pentru cei suferinzi. Ei știu că orice ar face, poporul îi va detesta. Și realizează că singura decizie pragmatică pe care o pot lua este să-și salveze pielea și, dacă apucă, o parte din avere. Noaptea, când se culcă, o voce din mintea lor le spune: „Trebuie să pleci!”. Dimineața se trezesc, dau telefoane să se asigure că toate tentacolele caracatiței mișcă. „- Huu, încă o zi…”.

Treptat, îngrijorarea dictatorului în privința viitorului îndepărtat se atrofiază. Și atunci el devine cu adevărat periculos. Începe să creadă sau să-și insufle că vocea din mintea lui, care îi spunea „Trebuie să pleci”, l-a înșelat și că, de fapt, el este atotputernic. Că poate face orice. Că poate face din negru – alb, că poate arunca la gunoi, printr-un singur apel telefonic, rezultatele unui exercițiu electoral, desfășurat sub lupa observatorilor străini – că poate să scuipe peste tot poporul odată, pentru că așa vrea el. Știe că n-o să i se întâmple nimic, pentru că are la picioare caracatița, iar prin ea controlează poliția, procuratura, justiția și media.

La această etapă, dictatorul pierde simțul realității. Apar „lumile paralele”. Impune decizii absurde… Se uită în jur – caracatița dă afirmativ din cap, îl aplaudă în loc să-l oprească. Ei, caracatiței, nu-i mai pasă de el. Pur și simplu vrea să-i înghită banii. Și îi laudă prostia și absurditatea pentru ca dictatorul să fie cât mai generos. Nici vorbă de disfuncție. Toți dau din cap ca să le intre banul. În mintea lor, se gândesc că, dacă moare dictatorul, vor trece cu slujba la următorul. Nu ar fi prima dată. Au deja experiență. Numai că precedenții au căzut înainte să intersecteze liniile roșii. Cel pe care îl slujesc acum și-a făcut vânt și, din inerție, le-a călcat. Prin asta, a pus poporul în situația când nu mai are ce pierde.

Este greșeala fatală a dictatorului prost, care nu a studiat cum au sfârșit-o marii dictatori. Și-a imaginat poporul o turmă și a crezut că deja o stăpânește prin frică. Și-a lichidat concurenții și prea târziu și-a dat seama că nu mai are nici măcar pe cine să dea vina pentru eșecurile sale. A încercat să-și creeze propria opoziție, dar nu l-a crezut nimeni, așa că și-a înghițit-o. A devenit ridicol – își arogă rol de victimă a unei decizii judiciare pe care a dictat-o, insinuând că aceasta nu-i servește lui și „creează un precedent periculos”, dar spune că guvernarea „nu va interveni în actul de justiție” și amenință subtil poporul furios și partenerii externi ai țării: „situația nu trebuie escaladată dacă nu vrem să ne trezim cu surprize și mai mari”. Adică, înghițiți-o și pe asta, că pot face și mai urât. Doar că moldovenii joacă belot și știu ce înseamnă „blef”, iar când nu mai ai ce pierde, riști – mizezi că poate vine cartea în ultimul moment. Și câștigi.

Americanii nu joacă belot. Ei jonglează cu dosare cu probe incontestabile. Mulți din boierii României lui Năstase se credeau de neatins. Ei tot controlau justiția și, în spetele ei, își furau poporul, iar banii și-i puneau la adăpost în străinătate. Multe din dosarele marilor corupți români au explodat în baza probelor „de afară”, pentru că sistemele sănătoase nu înghit bani murdari. Și zadarnic „strigi” pe site-ul Parlamentului: „am simțit ca niciodată suportul deplin al SUA” (mizând că proștii te vor mai crede partenerul americanilor), dacă în aceeași seară Departamentul de Stat al SUA denunță „decizia netransparentă” de invalidare a alegerilor și o apreciază drept „o amenințare la adresa democrației din Moldova”.

Asta denotă falsitate, minciună, demagogie și ură patologică față de acest popor incredibil de tolerant cu hoții.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •