Octavian Țîcu//Reflecții de călătorie: (Geo)politica Asiei Centrale

Săptămâna trecută am fost pentru a patra oara în Asia Centrală, de această dată în Kârgâzstan, în calitate de lector la o școală de vară a tinerilor istorici din CSI. Pentru un cunoscător mai puțin avizat în ale istoriei și geografiei, masivul Asiei Centrale prezintă mai multe dificultăți de abordare. Asta pentru că deși am fost parte a unui imperiu, atât țarist, cât și sovietic, cunoștințele noastre despre aceste cinci state asiatice – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan și Tadjikistan – se reduc la încurcătura de ai deosebi între ei și senzația că sunt toți făcuți de o mamă, adică sunt la fel, înapoiați, nu se înțeleg între ei și că doar perioada sovietică le-a adus niște efecte de modernizare și civilizație. În realitate, acest spațiu este unul foarte variat din punct de vedere lingvistic, religios, etnic și cultural, cu o bogată și veche istorie, iar evoluția sa după destrămarea URSS este spectaculoasă și diferențiată.

Regiunea a fost puntea de legătură dintre Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Asia de Est. În condițiile în care se vorbește despre continentul Eurasia, această regiune mai este denumită și Asia Mijlocie, sau Asia Interioară. În unele cazuri, Asia Centrală este denumită și Turkestan.

De la Turkestanul țarist la Turkestanul roșu

Turkistan sau Turkestan înseamnă, în limba persană „Țara turcilor”. Este o regiune aridă în Asia Centrală se întinde de la Marea Caspică situată în vestul țării până la deșertul Gobi pe o suprafață de 2.500.000 km² cu o populație de 70 mln. de locuitori.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Turkestan a fost deseori împărțit geopolitic în cel de Vest (rus), cel de Est (chinez) și cel de Sud (partea de nord a Afganistanului și Iranului). În Turkestanul de Vest și de Est, populația predominantă era turcă, iar în Turkestanul de Sud locuiau predominant populația iraniană.

Termenul „Turkestanul de Vest” (precum și „Turkestanul de Est”) a fost pus în circulație de către britanici. Aceștia au adoptat termenul Turkestan de la perși și afgani, iar la sfârșitul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au introdus această expresie în terminologia geografică științifică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a apărut conceptul de „Turkestanul Rus”, care presupunea Guvernarea Generală al Turkestanului cu centrul la Tașkent, înființată de guvernul țarist în 1867, după anexarea unei părți a Asiei Centrale la Imperiul Rus. Limitele „Turkestanului Rus”, în funcție de situația politică, s-au îngustat sau extins, dar termenul „Turkestanul Rus” avea doar o semnificație administrativă. În 1886 Guvernarea Generală a Turkestanului a fost redenumit „Ținutul Turkestan”.

Republica Sovietică Turkestan a fost proclamată la 30 aprilie 1918, la al 5-lea Congres Regional al Sovietelor din Tașkent. In documentele Congresului se consemna că „Republica Sovietică Federativă Turkestan, fiind guvernată în mod independent, recunoaște și coordonează activitățile sale cu guvernul central al Federației Sovietice Ruse”. Turkestanul sovietic s-a născut dintr-o confruntare acerbă dintre guvernul bolșevic, trupele de albgardiști și mișcarea basmacilor, a populației locale, care s-a opus vehement bolșevizării regiunii. Republica, cu o populație de peste 5 milioane locuitori (39,3 % – uzbeci, 20,8 % – kazahi, 10 % – kârgâzi, 7,7 % – tadjici, 5,1 % – turkmeni), a avut capitala la Tașkent și a existat oficial ca parte a Rusiei Sovietice de la 30 aprilie 1918 până la 27 octombrie 1924. În octombrie 1924 a fost implementat planul sovietic de repartizare național-teritorială, care prevedea alocarea fiecărui grup național un teritoriu și autonomie. Drept rezultat au apărut RSS Uzbecă, RASSR Tadjikă în cadrul RSS Uzbecă (ulterior republică aparte), RSS Turkmenă, Regiunea autonomă Kara-Kârghâză în cadrul RSFSR (ulterior RSS Kirghiză) și regiunea Autonomă Kara-Kalpakă în cadrul RSFSR, ulterior parte a parte a Uzbekistanului). Felul în care a fost realizată ciopârțirea teritorială a republicilor a lăsat multiple sechele și a generat numeroase resentimente, care vor izbucni imediat după prăbușirea URSS.

Modelarea identitară sovietică: paralele între RSSM și RSS Tadjică

Dintre toate aceste republici, cel mai asemănător R. Moldova este cazul tadjic, pe care-l vom prezenta mai detaliat pentru a înțelege principiul de acțiune sovietic în regiune. În mare parte tadjicii sunt împărţiţi între patru state: Afganistan (8,2 milioane) şi Tadjikistan (6,2 milioane), cu extindere în Uzbekistan (1,5 milioane) şi Iran (350 mii). Parte a dialectului est-persan, limba tadjicilor a fost profund rusificată în perioada ţaristă, pentru ca în contextul ingineriilor identitare sovietice să fie introdusă în anul 1928 grafia latină, schimbată curând în grafia chirilică, ceea ce a transformat dialectul persan al Tadjikistanului într-o limbă persană separată.

În acelaşi anturaj al „acţiunii afirmative” sovietice, la 5 decembrie 1929 a fost creată RSS Tadjică, ca entitate naţională a poporului tadjic în cadrul URSS (până în acel moment a fost republică autonomă în cadrul RSS Uzbecă, exact ca şi RASSM în cadrul RSS Ucrainene). Pentru a întări sensul unei identităţi distincte, odată cu crearea republicii tadjice definite în termeni naţionali, are loc crearea instituţiilor “naţionale”: în 1926 apare primul ziar în limba tadjică, apar noi instituţii educaţionale (primele şcoli apar în 1926). Guvernul sovietic central începe clădirea unei noi elite intelectuale şi politice tadjice, care era modelată în centrele de învăţământ din URSS şi RSS Uzbecă. În timp, sovietizarea tadjicilor a fost realizată odată cu procesul de „tadjicizare”, ceea ce a făcut aceste două procese suprapuse şi intercalate organic, dezvoltând o aderenţă a tadjicilor la identitate lor modelată după tipare sovietice.

Tadjikistanul şi-a proclamat independenţa la 9 septembrie 1991, iar în perioada 1992-1999 a fost terenul unui acerb război civil, cu implicarea Federaţiei Ruse, care a scos la iveală multiplele sechele ale unui construct identitar nefinalizat şi unde s-au încleştat suporterii unei nomenclaturi sovietice, concentrate în jurul lui Emomalii Rahmon, islamişti radicali cu diverse conexiuni externe şi clanurile rivale care şi-au păstrat legăturile de sânge, nealterate de perioada sovietică.

Actualmente, problema identitară în Tadjikistan este una determinată de persistenţa unei anumite forme de „tadjikistanism” sovietic, care se ancorează în argumentaţia de tip sovietic a fundamentelor statului şi ascensiunea islamului, accentuată de revenirea la tradiţiile şi valorile lumii islamice, proxime din punct de vedere a rădăcinilor „primordialiste” şi la care se raportează majoritatea populaţiei tadjice care locuieşte în Afganistanul vecin (Tadjikistanul este unicul stat din Asia Centrală care are în parlament un partid politic afiliat religios – Partidul Renaşterii Islamice). La fel ca şi cazul azer sau moldovenesc, existenţa acestor dihotomii la nivelul mentalităţii colective face extrem de problematică funcţionarea statului tadjic şi oferă posibilitatea unui înalt grad de imixtiune din parte marilor puteri, în special al Federaţiei Ruse.

Rivalități regionale post-sovietice

            După destrămarea URSS atestăm câteva tendințe în această regiune. În primul rând, majoritatea liderilor sovietici, care conduceau la acel moment partidele comuniste în republicile asiatice, au făcut transfer de putere și au devenit noii lideri ai statelor central asiatice independente, în cea mai mare parte cu înclinații autoritare de conducere. Aceștia au introdus o formă de neo-despotism oriental, mimând democrația sau neglijând-o completamente, au combinat fostele resurse de putere sovietică, cu specificul despotismului oriental al regiunii, pentru a exercita asupra țărilor sale perioade îndelungate de guvernare – N. Nazarbaev conduce în Kazahstan până la ora actuală, I. Karimov a condus în Uzbekistan până în 2016; S. Niazov, devenit între timp „Turkmenbashi”, a condus despotic Turkmenistanul din 1990 până în 2006; A. Akaev a fost președintele Kârgâzstanului din 1990 până în 2005, fiind răsturnat de „revoluția lalelelor”; E. Rahmon rămâne în continuare liderul neschimbat al Tadjikistanului din perioada sovietică.

            În al doilea rând, deși mai multe state încearcă să spargă „monopolul rus” de influență, mai ales Statele Unite, China și Turcia, spațiul Asiei Centrale rămâne în continuare un areal al influenței Federației Ruse, implicată activ în contracararea oricăror forme de interferență externă. Spre exemplu, când am aterizat în 2011 în Bișkek, pe aeroportul Manas era o bază militară americană, care între timp a dispărut, la cererea înaintată în 2012 de noul președinte pro-rus al republicii. Mentalitatea oamenilor locali, profund rusificați (am auzit grupuri de kârgâzi care vorbeau între ei în limba rusă, în care se simțeau mai firesc decât în limba natală); prezența masivă a minorităților ruse, extrem de influente în sens cultural, social și economic (spre exemplu deși minoritățile alcătuiesc 20 % din populația Kârgâstanului, 80 % din învățământul superior se desfășoară în limba rusă); omniprezența televiziunilor și radioului rus, a presei de limbă rusă, lipsa unor posturi occidentale; orientarea aproape exclusivă a forței de muncă spre Federația Rusă, toate aceste realități contribuie în continuare la o legătură profundă între aceste state și spațiul rus.

            Mai constatăm o reîntoarcere a acestor state la religia islamică și la tradițiile istorice de altă dată, mai ales revenirea la modul nomad de viață. Mulți dintre tinerii acestor state au fost racolați de diferite mișcări islamice radicale, mai ales de Statul Islamic. Unele din aceste state, cum ar fi Kârgâzstan, au devenit un fel de cărăuși ai mărfurilor chineze pentru regiune sau pentru Federația Rusă, altele cum ar fi Tadjikistanul, ocupă un rol special în realizarea traficului de droguri dinspre Afganistan. Unele sunt sărace și înapoiate, alte dispun de resurse și potențial, reușind, așa cum ne arată istoria post-sovietică a Kazahstanului, să devină mari puteri economice.

Românii/moldovenii din Asia Centrală

La o primă investigare asupra numărului românilor din Kazahstan am constat faptul că aceştia sunt divizaţi în recensăminte în două categorii distincte, moldoveni şi români. Era oricum o schimbare pozitivă majoră în comparaţie cu ultimul recensământ sovietic din 1989, unde erau indicaţi doar moldoveni, în număr de 33.098 persoane (locul 15 printre cele circa 150 naţionalităţi aflate la acel moment în Kazahstan). Numărul acestora a fost în continuă scădere în anii de după destrămarea URSS. Astfel, conform recensământului din 1999, în Kazahstan erau înregistrați 20.054 români/moldoveni, din care 594 de persoane s-au declarat români şi 19.460 moldoveni. Peste 15.000 de moldoveni locuiesc în Kazahstan potrivit recensământului din 2009, 14.245 considerându-se moldoveni și 953 români.

Potrivit statisticilor uzbece în această republică anul 1926 locuiau 173 de moldoveni, în 1979 – 3 152, în 1989  – 5 955, iar în 2000 – 4 404. În același timp, români în 1926 erau 116 persoane, în 1979 – 138, iar în 1989 – 158 persoane. Români/moldoveni mai sunt în Kârgâzstan (505 în 2009) și Tadjikistan (157 în 2010).

Am identificat cel puţin şase valuri şi procese care au determinat statuarea şi modelarea în timp a acestei comunităţi a cărei majoritate covârşitoare o constituie basarabenii sau descendenţii acestora, aduşi sau veniţi în contextul politicilor sovietice transpuse în practică în Basarabia după anul 1940: 1. Primii colonişti basarabeni, aduşi de autorităţile ţariste de la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea; 2. Deportările staliniste (din Transnistria 1932-1938, Basarabia 12-13 iunie 1941; 5-6 iulie 1949; 1 aprilie 1951 etc.); 3. Prizonierii de război români din perioada 1941-1950; 4. Recrutările forțate la muncă în diversele perioade sovietice; 5. Desțelenirea stepei kazahe în perioada anilor 1950-1960; 6. Diversele practici sovietice de strămutare (repartizare la muncă, serviciu militar, căsătorii mixte etc.).

Este curios de observat totuși, că între cei considerați români și cei declarați moldoveni, se poate atesta chiar și în scrierile central-asiatice o anumită unitate de acțiuni. Spre exemplu, cunoscutul publicist și jurnalist Haralambie Zinche, declarat de uzbeci român, a fost evacuat în Uzbekistan în anii celui de-al doilea război mondial din Basarabia, iar numeroșii urmași ai românilor, în special cei din familia cunoscutului chirurg Eugeniu Chipelea sau a vioristului Grigorie Marinescu, „întrețin cele mai strânse legături cu moldovenii din Uzbekistan”, lucru pe care uzbecii cu greu l-au putut înțelege. Dar ce să zicem de uzbeci, dacă acest lucru mai este greu de înțeles și actualmente de mulți „Homo Moldovanus” de la noi.