Medicii legiști sunt cei mai onești – nici proaspătul defunct deja nu caută să-i propună bani în schimbul speranței la o vindecare miraculoasă, dar nici rudele îndoliate, preocupați fiind de costurile procesiunii funerare, nu se așteaptă de la el la înviere. Și bietul medic legist este liber de a înscrie adevărul trist în Certificatul de Deces al defunctului.

Prin urmare, s-ar părea că un medic legist onest, imediat după anularea alegerilor în mun. Chișinău și votările din Parlament în ziua de 27 iulie 2018, ar fi constatat decesul statului de drept și a democrației politice în RM. În plus, medicul ar fi constatat că și tânăra idee europeană, în calitate de victimă colaterală, a fost violată și strangulată de pedofilii politici și uzurpătorii „pro-europeni”.

Cu decesul oricărui păcătos dintre noi – totul este banal, univoc și ireversibil. Or, în cazul decesului RM ca stat de drept, a rămas în suspans o nimica toată – cum vor reacționa la cele întâmplate cei, care se consideră cetățeni ai acestui stat?

Istoria RM este scurtă – ca o mini-fustă, moda la care a apărut pe la sfârșitul anilor 50 ai secolului trecut, când nimeni nu-și imagina că RSS Moldovenească, cu părinții ei fondatori – Hitler și Stalin, ar putea deveni cândva un stat „suveran și independent”. Or, în calitate de persoană care ține minte și moartea lui Stalin, și revoluția mini-fustelor, dar și destrămarea URSS, pot să vă mărturisesc că eu, cel trecut prin Frontul Popular (1989-1990), foarte repede am conștientizat că încercările noastre de a copia maimuțărește pașii realizați de Țările Baltice în direcția reconstituirii statalităților antebelice au eșuat – noi n-am avut precedent de „statalitate antebelică” cu capitala-n Chișinău; noi nu eram consolidați prin ideea națională, pe când majoritatea din cei autodeclarați „lideri ai mișcării de eliberare națională” fie că pe timpuri au stat la coadă pentru a deveni membri ai PCUS, fie aveau experianța de a „lupta cu naționalismul român” în calitate de turnători la Secția Nr. 5 de la „KGB”.

Dumnezeu să-l ierte pe Gheorghe Ghimpu (rog să nu fie confundat(!) cu Mihai Ghimpu) – dar nici cu Unirea n-a mers. Mai ales că România, nu se știe din care motive, a fost primul stat care ne-a recunoscut în calitate de stat suveran și independent – nici măcar în calitate de „fosta RSS Moldovenească”. Așa, de exemplu, cum a procedat Grecia în raport cu „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”.

Mai pe scurt – statalitatea RM, pentru cetățenii sovietici care locuiau pe teritoriul ei la momentul destrămării URSS, s-a dovedit a fi un fel de copil nedorit – un fel de „rău mai mic”, în situația când URSS a colapsat (pentru unii), iar „idealul național al Unirii” a rămas în suspans (pentru alții).

Să te miri după aceasta că acea adunătură de „Homo Sovieticus” de ieri, care nu-și doreau independența, care se temeau de libertate și nu erau în stare să se simtă stăpâni pe propriul destin în țara lor, au eșuat sub toate aspectele – n-au reușit nici să se consolideze în calitate de cetățeni ai noului stat, nici să creeze economia națională funcțională și competitivă, nici, principalul, să edifice un stat de drept, stabil și funcțional.

Să te miri după aceasta că primii trei Președinți ai RM au provenit din CC al PC al RSSM? Frica și frustrările, primitivismul și agresivitatea a clavului sovietic de ieri îi mânau la urnele de vot unde ei cu încăpăținare votau pentru trecut – „agrarieni”; „Interfront”; „comuniști” (în mileniul trei!).

Să te miri după aceasta că banul a devenit singura valoare, iar îmbinarea de cuvinte „principii și valori” provoacă drept reacție fie înjurături, fie un nechezat debil? Că au început să moară satele din RM, din contul celor care s-au dovedit a fi capabili să se integreze și să prospere în alte societăți, însă au fost incapabili să edifice, prin implicarea lor civică, un stat normal la ei acasă.

Acest soi de „cetățeni”, rămași în RM într-o proporție crescândă, se lasă manipulat și prostit de propaganda cinică și nu este-n stare să ajungă singur la niște concluzii privind cauzele mizeriei în care se bălăcește. Deja un sfert de secol o jumătate de milion de pensionari trăiesc în mizerie, și mor în mizerie cu niște pensii sub nivelul minim de existență. Însă, nici ei, nici copii și nepoții lor, nu pun mâna pe furci și țepoaie – sclavul știe să cerșească, să pupe mâna stăpânului, să-i invidieze pe cei care știu a fura, să se bucure de ciolanul aruncat de pe masa stăpânului, și să se veselească la concertele pe degeaba.

Azi în RM regimul a aruncat la gunoi toate măștile „pro-europene” și trece la faza nimicirii opoziției cu utilizarea mijloacelor pur banditești și la intimidarea întregii societăți – cu implicarea tuturor structurilor de stat uzurpat. Însă, în prim plan sunt împinși cei mai nenorociți, pentru care nada „magazinelor sociale” a devenit plafonul fericirii – ei fiind mânați și ghidați de cei, cărora le cade de pe mesele stăpânilor ciolane mai cu resturi de cărniță.

Istoria civilizației europene îi plină de asemenea precedente. Cum ar fi, de exemplu: „Sturmabteilung”, organizaţie paramilitară nazistă care a jucat un rol esenţial în ridicarea la putere a lui Hitler în anii 1920, supranumiţi „Cămăşile brune”.

Doamne ferește! – nu acuz pe nimeni de fascism! Mai ales că, dacă rămânem la tema uniformelor, afară e caniculă și ți-i milă de bieții polițiști care, în uniformele lor negre, sunt impuși să apere regimul. Nu! Nu! E vorba doar de aplicarea aceleiași formule de toate regimurile autoritare, chiar și în lipsa oricărei ideolgii – „Scopul scuză mijloacele”, atribuite unui oarecare Niccolo Machiavelli încă din 1532.

Totodată, încă e prematur să ne bucurăm că gloata isterizată nu-i calcă în picioare pe cei din opoziție – până la parodia „alegerilor” mai e timp – s-ar putea să se verse sânge – cine poate stăpâni „furia sfântă a poporului”!? Și atunci, mai știi, ar putea apărea și uniformele, nu neapărat brune.

Ecuația moldovenească, pe lângă bandiți și lumpeni, mai are o componentă – pe cetățeni. Ultima mobilizare a cetățenilor, la nivel național și cu implicarea plenară a diasporei, a avut loc la 13 noiembrie 2016 – turul doi al alegerilor prezidențiale, când 766 593 de cetățeni au votat-o pe Maia Sandu.

Deosebirea fundamentală între 13 noiembrie 2016 și 24 februarie 2019 este că n-a rămas nici o speranță că, în condițiile unui regim evident banditesc, acest regim poate fi demontat prin alegeri. Acest regim a lăsat celor 766 593 de cetățeni o singură alternativă – ca el să fie demontat înainte de alegeri.

Partenerii de degradare” pot să-și permită să-i dea greș în continuare cu declarațiile lor birocrato-diplomatice, chiar dacă și lor le revine ceva responsabilitate – măcar pentru miliardele, plătite de contribuabilii lor și îngropate în „Success story” de pe malurile Bîcului.

Pe când noi, cetățenii RM, nu avem dreptul să nu conștientizăm realitatea tragică la care s-a ajuns. Știu că mulți din cei nemulțumiți de regim au obiecții (rezonabile) față de liderii opoziției; știu că mulți sunt dezamăgiți de acțiunile de protest din trecut – rămase fără un impact vizibil; știu că fiecare din noi are-n suflet bariere psihologice (frica se numește) în fața implicării personale, și că „statul în tufe” sau „curajul” pe Facebook este mult mai confortabil.

Sunt conștient de faptul că statul RM poate fi salvat numai printr-o resetare, din temelie. Și că se cere un asemenea nivel de implicare a cetățenilor, completat cu un asemenea nivelul de responsabilitate și competență ale liderilor, pe care acest petec de pământ întitulat „Republica Moldova” încă nu l-a cunoscut.

Știu că alternativa este una sumbră, dar, în lipsa demnității, se poate de trăit și din mila hoților.

Cunosc mai multă lume din Ucraina – sunt născut acolo (vezi – consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop), cunosc limba și sunt conștient de importanța Ucrainei pentru supraviețuirea RM ca stat. Inclusiv îi cunosc pe acei ucraineni, care din 2008, după agresiunea Rusiei împotriva Georgiei, declarau public că „Ucraina trebuie să se pregătească pentru a riposta agresiunii Rusiei”. Îi cunosc pe acei cetățeni ai Ucrainei, pe fețele cărora, fără cuvinte de prisos, era scris că ei sunt gata să meargă până la moarte pentru demnitatea lor și Țara lor. Unii din ei chiar au și murit în „Revoluția Demnității”. Vă dați seama, că pentru ei nu exista „problema denumirii limbii”…

Regimul „nostru” este mult mai putred decât cel al lui Ianukovici, și nu e nevoie de sânge pentru demontarea lui. Repet: ”se cere un asemenea nivel de implicare a cetățenilor, completat cu un asemenea nivel de responsabilitate și competență ale liderilor, pe care acest petec de pământ întitulat „Republica Moldova” încă nu l-a cunoscut”.

Îl fac pe deșteptul: „Facă-vi-se după credința voastră!” – Matei 9:27-31

În cazul nostru: „după credința noastră”.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here