Am trăit dintotdeauna cu Ungheniul, care chiar și acum are un loc aparte în inima mea. Când zic Ungheni, îmi amintesc de primele drumuri cu autobusul, prima înghețată „Plombir”, primul „pirojok” cu magiun, prima sticlă de „Buratino”, locul unde tata mă ducea să mă tundă, primele lecții de box și primele competiții sportive, prima olimpiadă raională la istorie, pe care am câștigat-o în clasa VIII, numai că în loc să mă duc la etapa republicană, am preferat să plec cu echipa de volei din sat la un turneu la Briceni, fapt ce a întristat-o nespus pe mama, care-mi era profesoară de istorie.

La mai multe experiențe și trăiri orașul Ungheni a fost primul. În copilăria mea, Ungheniul era un oraș închis, de frontieră, unde dominau politicile și strategiile sovietice, pentru mine greu de înțeles. Nu oricine putea veni la Ungheni, aveai nevoie de permis sau să ai viză de reședință în raion. Un oraș cu mulți militari și vorbitori de limba rusă, unde erau numeroase unități militare și staționa tehnică sovietică, deoarece frontiera cu România trebuia apărată cu strășnicie. De multe batalioane de infanteriști, artileriști și grăniceri care împânzeau orașul. Până și copiii erau cooptați la militarizarea orașului, unii la jocurile militar-sportive „Zarnița”, alții, care erau ca mine de prin localitățile de frontieră, în asociațiile „Tinerii Prieteni ai Grănicerilor” (Iunyi Drug Pogranicnika), unde treceam niște cursuri rudimentare de vigilență la hotare, vedeam câini dresați și ni se arăta cum să ne folosim de arme. Prin clasa X, la cursul de pregătire militară ne-au dus chiar și la poligonul de la Zagarancea, unde am împușcat prima oară din „automatul Kalașnikov”, macabră experiență pentru un copil de șaisprezece ani.

Nu știam prea multe despre istoria orașului, poate doar faptul că a fost un loc al unor bătălii crâncene în timpul Operațiunii „Iași-Chișinău”, care au condus la ocuparea orașului în vara anului 1944. Drept dovadă mai stă și acum memorialul soldaților sovietici care consemnează acest fapt, dar și Biserica „Alexandru Nevski”,o bijuterie de arhitectură, transformată în perioada comunistă într-un muzeu al gloriei militare sovietice.

În contextul mișcării pentru renaștere națională, orașul Ungheni a devenit brusc centrul de reîntregire al românității, pe podul de cale ferată de aici, care abia mai târziu am aflat că l-a construit marele Gustave Eiffel, în anul 1990 desfășurându-se principalele manifestări ale „Podurilor de Flori”, când după cincizeci de ani de comunism românii de pe ambele maluri ale Prutului curgeau fără încetare într-o direcție și în alta fără să mai țină seama de rigorile regimului sovietic încă prezent în RSSM.

Acum avem un Ungheni deschis, cu fața spre Europa, spre România, care resimte asupra lui influențele Uniunii Europene, ale tuturor transformărilor care se întâmplă acolo și cred că este orașul cel mai conștient de profunzimea acestor schimbări. Este un purtător, mai mult decât alte orașe, al identității noastre românești, europene și latine, întors cu fața spre Iași, vechea capitală a Moldovei, care dintotdeauna i-a marcat existența.

Istoria unei transformări de secole

Numele inițial al localității a fost Unghiul. Astfel s-a numit localitatea între anii 1462-1587. Toponimicul respectiv își are originea în aspectul geografic al teritoriului pe care s-a constituit inițial așezarea, râul Prut formând aici, printr-o cotire bruscă, un unghi ascuțit. Alte denumiri n-a mai avut, exceptând perioada interbelică în care purta denumirea de „Ungheni Târg”.

Prima atestare documentară a Ungheniului o avem într-un hrisov de la Ștefan cel Mare datat cu 20 august 1462. Ungheni-Vale este satul istoric, care constituie nucleul orașului. Apelativul și l-a luat de la așezarea sa geografică, în valea Prutului, față de celelalte zone ale orașului.

La mijlocul secolului al XIX-lea, stăpânul așezării, boierul Mihai Buznea, a înființat în centrul Ungheniului de astăzi un târg de produse agricole. În jurul acestuia, s-a așezat treptat populație alogenă, mai cu seamă după construirea căii ferate și a podului peste Prut după planurile lui Gustave Eiffel. Necesitatea de a construi un pod durabil peste Prut a fost expusă în Convenția româno-rusă, semnată la 6/18 mai 1872 la București, care prevedea joncțiunea liniilor ferate ruse cu cele române. Eiffel a fost invitat la Ungheni de Direcția Căilor Ferate din Basarabia pentru a construi un pod metalic peste Prut. Construcția urma să asigure comunicarea dintre Ungheniul din partea stânga a Prutului cu localitatea omonimă din dreapta râului, iar de acolo cu Iașul.  Podul feroviar a fost edificat în anii 1876–1877, fiind deschis oficial la 9/21 aprilie 1877, cu doar trei zile înainte ca Rusia țaristă să declare război Turciei.

Cu această ocazie a sporit semnificația strategică a orașului, situația geografică specială, la răscruce de drumuri, constituind cheia pentru ascensiunea Ungheniului la statutul de urbe. Potrivit datelor recensământului din anul 1897, aici locuiau circa două mii de locuitori, dintre care 1136 evrei, 456 români/moldoveni, 72 ucraineni, 58 ruși și 17 polonezi.

Prima explozie demografică este cunoscută în perioada interbelică, când după unirea Basarabiei cu România, Ungheniul este inclus în Județul Iași.  În anii 1930 în Ungheni funcționau trei bănci, o fabrică de cărămidă și una de prelucrarea lemnului, câteva mori, manufacturi și brutării, iar populația localității s-a dublat, ajungând până la 4 250 persoane (recensământul din 1930).

După ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940, în luna august sovieticii i-au conferit statutul de oraș și reședință de raion. După 1945 orașul se caracterizează prin expansiune urban edilitară, spor demografic accentuat (mai ales ca rezultat al colonizării și militarizării) și dezvoltarea industriei în domeniul încălțămintei, țesăturilor, mobilei, cristalului, construcției de mașini, conserve și lactate, relee și vase, teracotă și sticlărie. La data de 29 iunie 1972 devine oraș de subordonare republicană, peste 2 ani este aprobată stema. La recensământul populației din anul 1989 în Ungheni erau 40 000 de locuitori, dintre care circa 40 % erau alogeni.

Tradițiile de rezistență

Dincolo de aceste aparențe, Unghenii au acceptat cu greu comunizarea și au dezvoltat o formidabilă mișcare de rezistență anti-sovietică, cunoscută în istorie drept „Armata Neagră”, care era formată în mare parte din țăranii din satele Năpădeni, Condrătești și Sinești. Liderii acestei mișcări – Ion Bors, Vladimir Cazacu, Gavril Andronovici, Vladimir Teodorovici, Gavril Bodiu, Ion Ganea, Teodor Coșcodan, Gheorghe Buruiană, Sergiu Antoci, Maria Buruiană, erau insuflați cu speranța că statele occidentale nu vor lăsa de izbeliște popoarele din spatele Cortinei de Fier și de zvonurile că vor lupta pentru eliberarea acestora. Prin urmare, anticipând operațiunea de deportare din 1949 s-au ridicat cu armele împotriva sovieticilor, deși cunoșteau foarte bine că plăteau cu viața pentru aceasta răzvrătire.

Deportările, impozitele agricole împovărătoare, obligativitatea intrării în colhozuri, dar și încercările de ștergere a identității romanilor au dat naștere unui spirit disident masiv, care s-a răspândit curând în toată regiunea Culei. Din această cauză nu numai că Armata Neagră a putut să se refacă ca urmare a arestărilor masive din august 1949, dar a reușit să tot crească, chiar mai mult ca în anul precedent, devenind o problemă serioasă pentru autoritățile sovietice. Partizanii îi încurajau pe oamenii de rând să se opună în mod deschis și să nu respecte autoritatea sau legea sovietică, ocrotindu-i de abuzurile milițienilor, de funcționarii de partid sau activiștii care încercau sa duca la bun sfârșit comunizarea Basarabiei.

Luptele au fărâmițat Armata Neagra, numeroși partizani fiind uciși în timpul schimburilor de focuri cu trupele SMERȘ. O mare parte ajung în tribunalele sovietice, ca până în august toți conducătorii mișcării sa fie deja prinși și judecați. Liderii mișcării Teodor Coșcodan, Ion Borș, alături de Ion Coșcodan sunt condamnați la moarte și executați.

Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiană și Grigore Iovu vor fi condamnați la 25 ani de închisoare. În luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnări, dar de data aceasta ale familiilor conducătorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind închiși în lagărele de muncă nevestele, părinții și frații lor.

În februarie 1951 are loc un ultim proces, circa douăzeci de simpatizanți fiind judecați și închiși, astfel încheindu-se istoria acestei mișcări  de rezistență . Ultimul luptător al Armatei Negre – Simion Mărgarint din Boghenii Vechi, care locuia într-un bordei la marginea Sineștilor, va fi arestat de autoritățile sovietice abia în anul 1975.

Cronica unui protest

Spiritul protestatar al unghenenilor nu s-a stins nici în perioada de independență, când aparent parcă trăim în democrație și nu mai avem pentru ce să ne gândim la rezistență. În perioada guvernării autoritare a lui Vladimir Voronin, când toată lumea tremura în fața „miliționerului” de altă dată, Consiliul Raional Ungheni, condus de Ion Harea, un om de mare curaj și demnitate, a adoptat decizia în anul 2008, de a scoate sârma ghimpată de la Prut, ultima frontieră de acest gen din Europa și încă una care despărțea un popor.

Am văzut spiritul protestatar și de rezistență al unghenilor și în această duminică, când la apelul Mișcării de rezistență națională împotriva regimului oligarhic, circa o mie de cetățeni ai raionului și orașului s-au adunat în Piața Independenței pentru a crea o celulă de rezistență și a declara Ungheniul teritoriu liber de dictatură. Încă pe drum spre Ungheni am văzut coloane de mașini care veneau dinspre Chișinău, doar că nu aveam certitudinea dacă erau susținători sau opozanți ai protestului de la Ungheni. Asta pentru că organizatorii protestului m-au anunțat că Partidul Democrat a adunat mai multă lume la Cinematograful Patria, cu o oră înainte de protestul anti-oligarhic, iar la scurt timp mai mulți bărbați cu aspect dubios și vădit alcoolizați s-au deplasat spre locul unde opoziția urma să desfășoare manifestația.

Până la urmă am aflat că aceste coloane erau ale oamenilor care veneau să susțină protestul de la Ungheni, unii ajungând de la Soroca, Florești, Râșcani, Călărași, Fălești, alții de la sud, din Cantemir și Cahul, pentru că am reușit să vorbesc cu mulți dintre ei, iar cu unii chiar ne-am întors împreună până la Nisporeni. Piața Independenței arăta duminică la Ungheni ca un teren de luptă, între masa de protestatari ai opoziției și hoarda de susținători ai PD, aflându-se dislocate forțele de ordine, aduse masiv de la Chișinău. Spre respectul și onoarea lor, au avut un comportament impecabil, contracarând orice încercări ale pediștilor de a sparge coloanele și a împiedica desfășurarea mitingului și a marșului de protest. Unii dintre aceștia erau băieți puși pe bătaie, care probabil vor mai fi aduși și în alte părți, pentru că reprezintă „trupele de șoc” ale regimului. Unii au venit de bună voie, pentru că au interese sau afaceri cu regimul, iar alții au fost aduși cu forța sau obligați de autoritățile publice locale, cum a fost cazul cu unii consăteni de-ai mei din Costuleni, aduși de fostul primar liberal, devenit între timp pedist, Sorin Gurău, sau cum a fost cazul cu profesorii de la școala din Manoilești veniți cu directorul școlii Andrușco și sora sa, primar PD. Discrepanța între aceste două forme de protest era atât de mare și evidentă, încât la un moment dat simpatizații PD se opreau din zbierat și vuvuzeală pentru a asculta ce spun vorbitorii de la protestul opoziției, unde au venit personalități de marcă ale orașului și raionului.

Într-un mod curios, rândurile contra-protestului pedist s-au subțiat la foarte scurt timp, unii dintre ei plecând în mod deschis, pentru că nu au putut suporta să se afle în acel loc, alții s-au alăturat curând coloanei noastre de protest, care a defilat pe străzile centrale ale orașului strigând lozinci anti-guvernamentale și anti-oligarhice. Chiar și cei câțiva fideli ai regimului au dispărut la scurt timp, lăsând în mijlocul drumului tăblițele cu mesaje, care le-au fost puse în mână înaintea manifestării, consemnând astfel capitularea regimul oligarhic la Ungheni. Protestul de duminică a arătat că Ungheniul devine primul teritoriu din R. Moldova liber de dictatura lui Plahotniuc. Câte orașe și raioane vor mai avea curajul să facă acest lucru?