În ultima perioadă, atât în spațiul public cât și în discuții private, întrebarea despre ce facem la 26 august este una care apare tot mai des. Este o întrebare perfect legitimă, mai ales că protestul în care unii își pun speranțe mari este tot mai aproape. Și evenimentele din ultimele zile, de dincolo de Prut, fac ca acest subiect să devină unul intens discutat.

Care este planul? Până unde mergem? Ce vrem să obținem? Ce facem? Sunt întrebări care apar cel mai des. Și ele sunt adresate unor lideri politici. Premiza de la care pornim pare totuși una greșită din start. Pentru că atunci când mergi la o astfel de manifestație, ar trebui mai întâi aceste întrebări să ți le adresezi ție.

Eu nu contenesc să mă uit cu admirație la protestele celor de peste Prut. Pornite acum mai bine de un an și jumătate. Acestea durează practic fără încetare. Și indiferent că au scos peste jumătate de milion de oameni în toate orașele României sau doar câteva sute în Piața Victoriei din București, aceste manifestații n-au avut niciodată lideri de niciun fel, cu atât mai puțin politici. Nu au existat niciodată niciun fel de scene și nici măcar o elementară sonorizare. Nimeni nu a ținut discursuri patetice și nu le-a spus oamenilor la ce oră să vină și când să plece. 

Toată organizarea s-a făcut pe rețelele de socializare, iar oamenii au ieșit în stradă fiecare din propria inițiativă, cu propriile mesaje și idei, dar în jurul unor scopuri comune. Sunt niște proteste care au făcut înconjurul lumii. Nu, nu prin violențele din 10 august, ci prin spontaneitatea cu care cetățenii au ieșit să protesteze, inventivitatea de care au dat dovadă, originalitatea cu care s-au prezentat și nu în ultimul rând numărul impresionant de oameni care au participat.

Spre exemplu aseară s-a protestat pentru a patra zi consecutiv. Anul trecut au fost zeci de zile la rând cu oameni ieșiți în stradă. Fără să le spună vreun politician. Fără să dea cineva deschiderea cu imnul și închiderea cu rezoluții votate unanim. 

Dac-ar fi să-mi doresc un prim lucru la 26 august, atunci aș interzice scena. De acolo, cu un patetism demn de lucruri mai bune, se spun aceleași lucruri pe care le știm demult cu toții. Care se vorbesc pe la televizor, se scriu în materiale jurnalistice sau pe rețelele de socializare. Iar în ultimul timp tot mai mulți văd că-și doresc să ajungă acolo, unii chiar plângându-se că alții nu vor să le dea acces la microfon.

De ce românii de peste Prut pot să vină la proteste, să stea pe frig și pe arșiță câte 5-6 ore, uneori mai mult, fără să le spună unii ceea ce demult știu? Nu mai e anul 2015, când lucrurile stăteau cu totul altfel, iar declamațiile uneori chiar își aveau rostul. Lăsați oamenii să comunice între ei, să se cunoască, să se organizeze. Ar putea funcționa mult mai bine.

Oamenii văzând că toți sunt egali, fără corifei și dirijori, se vor responsabiliza mult mai mult și vor înțelege că la protest nu vii pentru a aștepta cineva să-ți spună ce să faci. Există suficient discernământ pentru a putea decide.

Și atunci poate fiecare își va pune în primul rând sieși, iar apoi celor din jur, sacramentala întrebare „ce facem?”. 

Stăm precum armenii, pe care i-am tot pomenit, 40 de zile în stradă? Sau cum au făcut georgienii și ucrainenii la vremea lor? Suntem gata să venim, seară de seară, precum românii de peste Prut, cu miile în stradă? Suntem dispuși să recurgem la acțiuni pașnice de nesupunere civică?

Sau din contră, stăm 2-3 ore, votăm rezoluția, facem un marș dacă frica unora nu e prea mare, iar apoi plecăm acasă și dăm vina pe cei de pe scenă, că nu au luat decizii? Pentru că e foarte simplu să te delimitezi de orice responsabilitate și să dai vina pe 2-3 oameni. Așa cum deja s-a tot făcut în ultimii ani.

Da, la 26 august este nevoie de un plan. Dar nu unul care să fie citit sub forma de rezoluție de pe o scenă, votat de zeci de mii de oameni, iar apoi respectat de nimeni. Planul ar trebui făcut acolo. De către protestatari, indiferent că sunt ei lideri politici, activiști civici, oamenii (mulți) care sunt așteptați din diaspora sau simpli cetățeni. Și, cel mai important, de #Rezistat!

Alex Cozer

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •