cotidian-1968
cotidian-1968
Octavian Țîcu este un istoric, politician și fost boxer profesionist din Republica Moldova
 

 

În aceste zile aride de august, acum jumătate de secol, se înfăptuia una din cele mai brutale forme de represiune din Blocul Comunist – sub conducerea sovietică avea loc intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. Prin această invazie se puneau capăt ultimelor speranțe de reformare a blocului sovietic în baza postulatelor socialiste, experimentul cehoslovac de „umanizare” a comunismului fiind strivit sub șenilele tancurilor. Unora care n-au prins timpurile comuniste, acest eveniment li se pare unul oarecare, îndepărtat și lipsit de semnificație. Pentru cei însă care au trăit perioada Războiului Rece, vara anului 1968 le-a rămas pentru totdeauna în memorie pentru curajul cehilor și slovacilor, care s-au ridicat ca un tot întreg împotriva invadatorilor.

Pe valul „Primăverii de la Praga”

„Primăvara de la Praga” a fost o perioadă de libertate politică din Cehoslovacia, care a început în primăvara anului 1968, atunci când a venit la putere Alexander Dubček, și a durat până în 20 august, același an, când a avut loc invazia Cehoslovaciei de către statele Pactului de la Varșovia, cu excepția Albaniei și României.

La 12 mai 1968 cehii și slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului B. Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul „Primăvara de la Praga”. Curând numele festivalului a ajuns să fie dat mișcării în favoarea intereselor naționale, potrivnică Uniunii Sovietice.

La începutul anilor 1960 Cehoslovacia a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui A. Novotný de la conducerea Partidului Comunist. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști. Dubček a lansat în aprilie un program de liberalizări și reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea, de asemenea, planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.

Deși programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut, astfel, o serie de acțiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declarații antisovietice; Social Democrații au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunțând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare și va fi ales un nou Comitet Central. L. Vaculík, un membru important al Partidului Comunist și candidat în Comitetul Central, a publicat pe 27 iunie un manifest intitulat „Două Mii de Cuvinte”, prin care a cerut populației să ia inițiativă în implementarea programului de reforme. Luați de „val”, comuniștii cehoslovaci erau siguri că sovieticii vor fi de acord cu reforma din Cehoslovacia.

Ezitările sovietice și Doctrina Brejnev

Liderul sovietic Leonid Brejnev și conducerea țărilor din Pactul de la Varșovia (cu excepția României), erau îngrijorați din cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece.

Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuții bilaterale au avut loc în iulie 1968 în apropierea graniței slovaco-sovietice. La discuții, Dubček a susținut programul aripii reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-și, în același timp, adeziunea la Pactul de la Varșovia și CAER. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era, însă, împărțită între reformatori, care îl sprijineau pe Dubček, și conservatori care au adoptat o poziție anti-reformă.

Pe 3 august, reprezentanții statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Aceasta reafirma atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești” și a tuturor forțelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică și-a declarat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, „unde se vor pune în pericol idealurile socialismului”. Numită „Doctrina Brejnev” sau „Doctrina suveranității limitate”, această politică a dominat relațiile URSS cu statele Blocului Comunist până la sfârșitul anilor 1980, când Mihail Gorbaciov va demara perestroika.

Operația „Dunărea” și ocuparea Cehoslovaciei

Într-un final, sovieticii, fiind îngrijorați de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia țării. În noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia în cadrul operațiunii „Dunărea”. Între 5.000 și 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 și 600.000 de soldați).

Pe durata atacului armat, 137 de cehi și slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. 5 soldați cehoslovaci au comis suicid.  Trupele Pactului au pierdut 112 militari, dintre care 96 sovietici, 10 polonezi, 4 unguri și doi bulgari. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. El a fost arestat și dus la Moscova (împreună cu alți membri de partid susținători) într-un avion militar sovietic. Ocupația a provocat un val masiv de emigrație (estimat la 70.000 de oameni, imediat, și 300.000, în total), în mare parte oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea și unde s-au integrat fără probleme.

Opoziția populației a fost exprimată prin numeroase acte de rezistență nonviolentă. În Praga și alte orașe, cehi și slovaci au întâmpinat soldații Pactului de la Varșovia cu argumente și reproșuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inclusiv mâncare și apă. Pancarte și graffiti pe pereți sau străzi denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii suspectați.

Rezistența întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile inițiale de a-l elimina pe Dubček. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri. Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach și-a dat foc în Piața Wenceslav din Praga, în semn de protest față de noua suprimare a liberei exprimări. În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar cu Gustáv Husák, care a anulat reformele lui Dubček și a curățat partidul de membrii cu vederi reformiste.

Reacții în lumea comunistă și în Occident

Țările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziția de a provoca forțele militare sovietice din Europa Centrală, în mijlocul Războiului Rece. O reacție mai vizibilă a avut loc în România comunistă, unde Ceaușescu, opozant ferm al influențelor sovietice și susținător declarat al lui Dubček, a ținut în ziua invaziei un discurs public la București, unde a criticat politica sovietică în termeni neobișnuit de duri. Deși România a fost, pentru scurt timp, de aceeași parte a baricadei cu Josip Broz Tito, aceasta situație a fost pur conjuncturală (Ceaușescu fiind, dinainte, un oponent al principiului „Socialism cu fața umană”). Opoziția a consolidat însă imaginea României în Occident pentru următoarele decade, mai ales după ce Ceaușescu a încurajat populația să lupte pentru a nu avea manevre similare în România: îndemnul său a primit un răspuns inițial extrem de entuziast, multe persoane care nu aveau deloc convingeri comuniste s-au solidarizat cu regimul.

În Finlanda, țară cu o puternică influență sovietică la acea dată, ocupația a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunțat ocupația, la fel ca Partidul Comunist Italian și cel francez. Președintele Finlandei, U. Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat, oficial, Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către președintele Ludvík Svoboda, pe 4 octombrie 1969.

Lecții pentru post-comunism

Faptul că Dubcek şi camarazii săi propuneau un „socialism cu chip uman“ poate părea astăzi o utopie, dar la vremea aceea era o opțiune ce părea realizabilă. Mai există și astăzi o doză de cinism și lipsă de bun-simț la cei care-și permit să surâdă sarcastic în legătură cu idealurile reformatorilor din Cehoslovacia. Astăzi știm că ele aveau să eșueze tragic, dar înainte de invazia din august lucrurile nu erau prestabilite. Ceea ce s-a petrecut în Cehoslovacia a fost finalul unei viziuni sufocante despre ceea ce înseamnă socialism. Înfrângerea Primăverii de la Praga a constituit năruirea amăgirii că schimbarea decisivă poate veni din interiorul sistemului, dar anii următori au probat, dimpotrivă, că sovietismul era incurabil bolnav și că prăbușirea sa era inevitabilă.

Mai întâi Revoluția Maghiară din 1956, apoi Primăvara de la Praga în 1968, au simbolizat mișcări de recucerire a suveranității statale și a demnității civice în marasmul comunist. Ele au prefigurat un traseu strălucit al Ungariei, Cehiei și Slovaciei spre integrarea euro-atlantică și realizarea unor modele central-europene de tranziție post-comunistă de succes. Doar că ele nu sunt o constantă și un dat istoric pentru totdeauna. Amnezia istoriei, opulența hedonistă, pe de o parte și sărăcia și lipsa de speranță, pe de alta, fragmentările sociale și politice într-o epocă a globalizării și multiculturalismului, toate au contribuit ca în Cehia să devină președinte un candidat rusofil, în plină democrație europeană în Ungaria să se instaureze un regim dictatorial cu afinități pro-ruse, în Polonia să asistăm la asalt împotriva instituțiilor de justiție, iar în România oligarhia să fie pe capăt de a îngenunchea statul. Ce să mai vorbim de R. Moldova, unde lupta pentru renaștere națională și independența sunt contestate de un regim hibrid, care-i sfidează nu doar legitimitatea democratică, prin capturarea statului, dar și identitatea națională, prin inocularea unui „moldovenism statal” primitiv promovat de Dodon.

Lecția cehoslovacă de acum 50 de ani ne-a arătat că inițiativa, curajul și demnitatea umană pot genera situații inedite, obligând chiar cele mai înverșunate regimuri să cedeze. Mă întreb dacă aceste valori mai înseamnă ceva pentru un spațiu care cândva tânjea după ele.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
control_parental_starnet

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here