Rândurile de mai jos nu vor fi despre Candu, Filip, „Borsetka” Botnari, Babuc sau Țuțu. Nu sunt dedicate nici transfugilor din Parlament. Și nici măcar lui Cristal sau Tabără. Ei sunt Plahotniuc și regimul său. Împreună cu toți cei din jurul lor și tot ceea ce reprezintă. Aceste rânduri sunt despre cei care prin acțiunile sau inacțiunile lor, prin puțina imagine pe care o mai au, încă mai legitimează acest regim.

Un regim care a demonstrat în ultimele două zile că nu există limită. Absolut niciuna. Că e gata să recurgă la orice, dar absolut orice, pentru a se menține la putere.

Aceste rânduri sunt despre „țestoasa” care duminică îi făcea coridor lui Shor către SUV-ul de lux care l-a evacuat din PMAN, iar luni, înainte de răsăritul soarelui, o înhăța pe Maia Sandu, o femeie plăpândă, din fața monumentului lui Ștefan cel Mare, aruncând-o după un cordon de alte „țestoase”.

Sunt despre funcționarul care cu privirea rătăcită și capul plecat depunea flori la acel monument, câteva ore mai târziu, în huiduielile oamenilor revoltați.

Despre un „primar-interimar” care emitea dispoziții de evacuare în forță a adevăratului primar, ales de cetățeni.

Despre jurnalistul plătit din bani publici de la București, care se trăgea în poze zâmbitoare cu Candu, postate pe Facebook între fotografii cu rănile protestatarilor și materiale video în care apărea același Candu, doar că deloc zâmbitor, fugind de alți jurnaliști, unii ce au stat toată noaptea în PMAN făcându-și datoria.

Despre un alt jurnalist, plătit tot din bani publici, doar că de data asta locali, care făcea live cu „parada folcloriștilor din PMAN”, vorbind despre „ziua frumoasă, cu o semnificație deosebită pe care o serbăm astăzi”. Și care nu explica de ce parada e urmărită doar de polițiști și nici de ce undeva, pe fundal, se auzeau niște huduieli.

Despre folcloriștii care s-au încins în horă în PMAN, într-un tablou absolut dezolant, fără niciun spectator civil.

Despre interpretul care cânta cu foc pe scena Palatului Național sau la Orhei, fără a-și permite să facă nici măcar o aluzie la rușinea pe care a trăit-o Moldova în ziua în care ar împlini 27 de ani de independență.

Despre ambasadorul care depunea flori la monument în aceleași huiduieli și care ulterior bâiguia, confuz, ceva despre democrație.

E și despre „unionistul” care afirma plin de el că „lucrurile în Moldova se îndreaptă în direcția bună”.

E despre toți cei care și-ar fi putut permite ieri să nu fie oamenii lui Plahotniuc. Să nu legitimeze prin acțiunile sau inacțiunile lor acest regim.

Pentru că ei începând de astăzi vor poza din nou în jurnaliști, artiști, polițiști, scriitori, oameni de artă „independenți”. Care vor spune că nu e „treaba” lor să se implice în lupte politice, că ei își fac „meseria”. Amăgindu-se pe ei, dar și pe cei din jur, că „lucrurile sunt așa cum sunt” și ei nu pot schimba nimic.

Tiranii, dictatorii, fie ei morți în trecut sau mai recent, în plină glorie sau doar în devenire, au ajuns ceea ce sunt tocmai pentru că oamenii care puteau acționa nu au făcut-o, găsindu-și scuze de fiecare dată. Ulterior, unii dintre ei, cei care au avut ceva demnitate și rușine, și-au cerut scuze, asumându-și o parte din vina pentru tragediile pe care le-au provocat monștrii cu care s-au asociat. Alții n-au făcut nici măcar atât. Dar toți au rămas în memoria colectivă ca oameni comozi regimului.

Alex Cozer

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •