Octavian Țîcu este un istoric, politician și fost boxer profesionist din Republica Moldova


M-am trezit dimineața să scriu. Multe îți vin în cap după ce stai o noapte nedormită sub monumentul lui Ștefan cel Mare, așteptând din oră în oră să fii ridicat de țestoasele negre și fioroase ale regimului. Apoi după toate câte s-au întâmplat pe 26-27 august mi-a trecut cheful de scris și în general te mai întrebi dacă are rost să mai scrii. De fiecare dată la un astfel de sfârșit de imaginație politică, când ți se pare că chiar ăsta e sfârșitul și mai rău nu se poate, îmi aduc aminte bancul clasic despre cowboy-iul și indienii. Cică mergea omul impasibil prin preria americană, când la un moment dat se pomenește atacat de o ceată de indieni. Disperat, și-a zis în sinea lui – ăsta e sfârșitul! La care aude o voce în interior – nu-i sfârșitul, dă pinteni calului! Aleargă cât aleargă, da indienii tot mai aproape. Disperat își zice – ăsta e sfârșitul! La care vocea îl încurajează – nu-i sfârșitul, scoate arma și împușcă! Bietul om așa și face, până descarcă tot pistolul și rezervele. Da indienii tot mai aproape. La un moment dat calul se poticnește, cowboy-iul cade și se pomenește înconjurat de indieni. Ei, acum e sfârșitul, zice în sinea lui. La care vocea îl încurajează și zice – nu-i sfârșitul, cheamă liderul lor. Omul încrezător în voce îl cheamă pe căpetenia indiană, la care vocea îi cere să-l scuipe. Mirat, pistolarul îl scuipă pe indian în față, la care vocea îi spune râzând – iată acum e sfârșitul!

Cam așa este și cu istoria independenței noastre. Pe la sfârșitul anilor 1990, când nu mai erau salarii, pensii, zăceam în întuneric cu orele, iar oamenii plecau cu nemiluita, credeam că e sfârșitul și mai rău nu se poate. Apoi a venit Voronin cu ceata lui de troglodiți, care ne-au arătat că se poate și mai rău. Cu doar zece ani în urmă, ni se părea că acesta este sfârșitul, cu un regim autoritar care s-a bazat pe constrângere și frică, pe cenzură și încălcarea flagrantă a drepturilor omului, pe sufocarea mediului de afaceri și instituirea monopolului la toate produsele de import-export, toate răbufnind într-o ură profundă la 7 aprilie 2009. Apoi a urmat războiul Filat-Plahotniuc, care ne-a disperat pe noi și pe europeni, o rivalitate făcută din contul nostru și al contribuabilului european, care ne-a făcut să credem că ăsta este sfârșitul: doi ani fără președinte, împărțeală de ministere și funcții, furturi masive din sistemul bancar, faceri și desfaceri de „alianțe pentru integrare europeană”, etc. Iar când ți se părea că acesta este sfârșitul, urmează numirea ilegală, în toiul nopții, a unui guvern, de către o majoritate parlamentară nelegitimă, care guvernează țara de doi ani, se descoperă furtul miliardelor și se intrat într-o fază evidentă de dictatură.

Ce s-a întâmplat pe 26-27 august tot pare un sfârșit. Poate un sfârșit al sfârșitului. Dar la câte sfârșituri am cunoscut, mă tem și să mai zic ceva. Dar este evident, că cei care l-au sfătuit pe Plahotniuc să scuipe în toți, cu siguranță i-au apropiat sfârșitul. Atât a acrobatului, cât și a acrobațiilor sale. Pentru a lămuri situația precizez câteva din ele:

1. Resuscitarea antisemitismului. Duminică, regimul l-a băgat pe Șor în gura lupului. Într-un mod ilegal, l-a așezat în Piața Marii Adunări Naționale, într-un loc de mare încărcătură emoțională și simbolică pentru moldoveni, știind că acolo urmează să fie un protest de zeci de mii de oameni al Mișcării de Rezistență. Situația lui Șor și a regimului este atât de disperată, încât primul nu poate să nu îndeplinească instrucțiunile lui Plahotniuc, altfel va fi închis, iar al doilea nu mai are cu ce rezista și l-a aruncat pe Șor, hoțul și criminalul momentului, în bătălia pentru supraviețuire. Miza regimului mafiot este trezirea antisemitismului și cumva devierea furiei populare de la Plahotniuc la Șor. În speranța că poate asta va îngrijora evreimea mondială și îl va salva. Parțial această strategie a avut succes, pentru că din momentele triste ale celui de-al Doilea Război Mondial, antisemitismul și iudeofobia nu și-au mai avut loc în acest teritoriu. În legătură cu acțiunile lui Șor în spațiul public și protestatar al R. Moldova tot mai des apare sintagma „jidan”, cu multiple variațiuni care implică ură antisemită. Pe de o parte, faptul că Șor, Tauber și alții sunt principalii suspecți în furtul miliardelor, pe de alta faptul că aceștia se comportă sfidător și provocator în spațiul public, îndeplinind comenzile regimului, ne arată clar că Plahotniuc joacă cartea antisemită pentru a-și salva propria piele și a supraviețui politic. Atât comunitatea evreiască locală, cât și ce internațională, trebuie să se sesizeze pentru a se desolidariza de aceste acțiuni ale lui Șor și ale regimului, altfel lucrurile vor devia într-o direcție absolut imprevizibilă, furia protestatarilor de duminică arătând clar că situația poate degenera în violențe în orice moment. Asocierea lui Șor cu regimul oligarhic, poate aduce un prejudiciu grav imaginii comunității evreiești din R. Moldova și ea trebuie prevenită și contracarată cât mai rapid.

2. Tenta anti-europeană. După debarcarea lui Filat și înscăunarea lui Filip-reformatorul, regimul a încercat să acrediteze două minciuni. Prima că R. Moldova merge pe calea integrării europene, cea de-a doua că acesta este unicul garant al stabilității și securității în țară. Ambele minciuni au prins o perioadă, lucrurile fiind complicate și de problemele globale cu care s-a confruntat între timp Uniunea Europeană. În realitate, acțiunile regimului au fost în esență anti-europene, pentru că orice asociere a lui Plahotniuc cu vectorul de integrare europeană este falimentară. Încrederea poporului în integrarea europeană ca o soluție de viitor a R. Moldova a scăzut dramatic după 2016, ea fiind asociată cu natura criminală a regimului, ceea ce a generat o situație jenantă pentru instituțiile europene. Desolidarizarea Parlamentului European de acest regim a venit cu întârziere și abia după ce opoziția a scos în stradă zeci de mii de protestatari. Esența anti-europeană a regimului a fost constatată prin declarația Parlamentului European, dar ea trebuie continuată prin introducerea unor sancțiuni personalizate împotriva lui Plahotniuc și anturajului său, prin inițierea unei investigații privind furtul miliardului și prin susținerea opoziției protestatare care devine unica alternativă de a menține simpatia moldovenilor pentru reforme și integrare europeană.

3. Țeapa americană. Plahotniuc le-a insuflat prin diferite canale americanilor că el este unicul garant al stabilității în R. Moldova și unicul care se poate opri tancurile rusești în drumul lor spre Prut. În realitate, acesta le-a tras americanilor mai multe țepi. Prima țeapă a fost chiar furtul banilor americani, realizată în combinație cu rușii, miliardele de dolari ale contribuabilului și ale statului american, alături de alte miliarde ale europenilor, ajungând în mâinile lui Putin. A doua țeapă trasă americanilor este alegerea lui Dodon ca președinte, percepută ca un eșec al guvernării „proeuropene” și o mare victorie a Federației Ruse în această confruntare globală pentru sferele de influență. Plahotniuc le-a promis americanilor că va ține situația sub control și nu va admite întărirea influenței ruse în R. Moldova. În realitate, cotonogind opoziția în alegerile prezidențiale, Plahotniuc și-a asigurat continuitatea politică a regimului, și-a făcut datoria față de ruși și i-a lăsat pe occidentali cu buza umflată. Iar pentru a fi și mai convingător, le-a cerut susținere și încredere pentru că altfel Dodon va câștiga alegerile parlamentare. Ultima țeapă trasă americanilor este legată de Stadionul Republican, demolat ilegal de regimul lui Voronin și oferit de regimul oligarhic acestora drept sediu pentru ambasada. În primul rând, în jurul acestui spațiu au fost foarte multe bătălii politice și mediatice, iar pentru a rezolva situația, Plahotniuc a aruncat mâța moartă în grădina americanilor. Opinia publică este deranjată de faptul că Ambasada SUA va fi construită acolo, aceasta naște animozitate și senzația de abuz și aroganță, mai ales că acest lucru s-a făcut în complicitate cu regimul Plahotniuc. Se putea găsi alt loc, mai puțin controversat și în concordanță cu aspirațiile americane de a arăta altfel decât rușii. Acum americanii devin complici la regimul Voronin, care a demolat arena sportivă a țării, dar și complici a lui Plahotniuc, care prin această ofertă le-a subminat moralitatea. În plus, regimul prin această strategie i-a permis lui Dodon să iasă în evidență ca mare apărător al R. Moldova contra „imperialismului american”, acesta făcând o adevărată reprezentanță teatralizată din respingerea legii privind Stadionul Republican și punând ambasada americană într-o situație penibilă.

4. Imitarea rusofobiei. După ce a fost bănuit de a fi controlat de serviciile secrete ruse și în complicitate cu lumea interlopă de acolo, după ce a dus miliardele noastre rușilor și le-a vândut aeroportul, Plahotniuc decide pe neașteptate să joace cartea anti-rusească. Întâi prin blocarea accesului unor jurnaliști, militari și oameni politici ruși pe teritoriul R. Moldova, apoi prin acceptarea tehnicii militare NATO în centrul Chișinăului, apoi prin adoptarea pachetului de legi anti-propagandă rusă, care în realitate a fost o perdea de fum, apoi prin cererea de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul Transnistriei, făcută de la tribuna ONU. Toate acestea din dorința de părea credibil în fața americanilor și europenilor, de a crea o anumită imagine de apărător al intereselor R. Moldova în raport cu Rusia, dar în realitate din simplu raționament de a se menține la putere. Trăgând țeapă atât americanilor, cât și rușilor, Plahotniuc a ajuns la sfârșitul imaginației, după care s-ar putea să fie singur tras în țeapă.

5. Isteria anti-românească. Recenta ipostaza românofobă a regimului oligarhic este comică și absolut ridicolă. Ea a apărut pe loc gol. Și tocmai asta naște mari suspiciuni. Să recapitulăm pentru a nu da apă la moara cățeilor „negri” și „bogați” ai regimului sau „unioniștilor oligarhici” de lângă Șalaru și Guțu. De doi ani de zile unioniștii n-au prezentat pentru regim un pericol, au putut înființa Sfatul Țării 2, au mers prin sate și orașe pentru a crea celule și organizații ale acestuia, la multe din ele am fost și eu invitat (spre exemplu la Orhei și Hâncești). La fel de nestingherit unioniștii au putut realiza în Anul Centenarului declarațiile de Unirea cu România din partea a peste 150 de localități din R. Moldova, fapt ce a dus la un război cu președinția, pe care regimul l-a acceptat în propriul beneficiu. Aceste acțiuni ale unioniștilor n-au trezit nicio reacție a regimului. Din contra, a apărut bănuiala că regimul folosește unioniștii contra opoziției, în propriile interese. Și brusc, în contextul unor proteste masive anti-oligarhice de la București și Chișinău, apare în spațiul public problema unionismului. Treizeci de tineri, care se îndreptau spre Chișinău pentru a participa la marșul unionist din 1 septembrie sunt blocați la Prut, tratați ca pe timpurile lui Voronin, considerați periculoși și agresivi și ținuți câteva zile captivi în vamă. Ambasada Română se sesizează, Ministerul de Externe al României reacționează, deputați români se agită, retorica anti-Plahotniuc și anti-Dodon crește, opinia publică românească se revoltă. Și toate ne duc cu gândul la două ipoteze. Or unionismul din R. Moldova s-a fracturat, „unioniștii oligarhici” de la PUN și Șalaru rămânând servili lui Plahotniuc în continuare, iar unioniștii veritabili încearcă să creeze o mișcare unionistă de alternativă și să salveze astfel ideea de românism peste Prut. Or, aceasta este o schemă PSD-PD de a devia opinia publică de la tema anti-oligarhică și de a schimba centrul de greutate al bătăliilor politice pe terenul unionismului. Prin această strategie, PSD se salvează în România, mutând agitațiile românilor într-o problemă sensibilă, iar PD naște un „cal troian” pentru opoziția de la Chișinău, care s-ar putea solidariza cu unioniștii împotriva regimului oligarhic. Personal înclin spre prima variantă. Sau cel puțin aș vrea să cred că așa este. Dar situația din România este complicată și dacă n-ar fi fost oligarhia lui Dragnea încolțită, n-aș fi avut nicio îndoială că așa este. Cei doi oligarhi pot realiza această diversiune unionistă, care este de fapt „anti-unionistă”, pentru a supraviețui politic, chiar dacă această intenție îngroapă definitiv Anul Centenarului. Fără să-și dea seama, unioniștii ar putea fi atrași într-un joc pe care nici ei poate încă nu-l înțeleg. La fel ca și mulți alții. Dar modul de acțiune al regimurilor oligarhice de la Chișinău și București este identic și între acestea există complicitate.

Concluzionând, pentru toate părțile cu interese în R. Moldova trebuie să devină clar că unicul raționament de acțiune al acestui regim este supraviețuirea și perpetuarea politică, iar înlăturarea sa nu trebuie să fie doar o preocupare a opoziției anti-oligarhice, dar un efort comun, conjugat și multilateral, care să-l debarce de la putere. Printr-o astfel de acțiune comună, unica apărare a acrobatului vor rămâne doar țestoasele negre și fioroase.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •