Curioase lucruri se întâmplă la nivel global și regional, cu implicații profunde asupra situației de la Chișinău. Cine s-ar fi gândit că dușmanii istorici, Rusia și Turcia, după ce și-au spart capetele în zeci de războaie, vor deveni aliați de circumstanță contra Occidentului? Sau că Turcia, membru NATO, salvată în extremis de comunism de americani prin Doctrina Truman în anul 1947, va deveni într-o zi prietena de politică externă a Federației Ruse, ostilă chiar Statelor Unite. Nu este oare ciudat faptul, că acest spațiu românesc, care cândva era unul al marilor dispute ruso-turce, a devenit unul al acțiunilor comune între cele două puteri, dacă să judecăm recenta expulzare a cetățenilor turci? Două ideologii statale absolut incompatibile cândva – otomanismul și panslavismul, rodate în timp și reformulate de-a lungul secolelor, s-au reconciliat la începutul secolul XXI și pun sub amenințare toată Europa. Dar sunt aceste paradoxuri atât de neașteptate în contextul post-Război Rece sau totuși această apropiere este undeva logică dacă analizăm evoluția raporturilor dintre cele două state după 1991?

Ascensiunea și decăderea Imperiului Otoman

Imperiul Otoman a căpătat pondere odată cu cucerirea Constantinopolului de către Mehmed Cuceritorul în 1453. În timpul secolelor XVI și XVIII, în apogeul puterii sale sub domnia lui Suleiman Magnificul, Imperiul Otoman era un imperiu multinațional, multilingv, care controla majoritatea Europei de Sud-Est, părți din Europa Centrală, Asia de Vest și Caucaz, Africa de Nord și Cornul Africii. La începutul secolului XVII, imperiul conținea 32 de provincii și numeroase state vasale, care se întindeau pe trei continente. Unele dintre acestea au fost absorbite mai târziu în Imperiul Otoman, în timp ce altele au primit diferite tipuri de autonomie pe parcursul secolelor.

Această tentă de otomanism expansionist va fi curând contracarată de supremația Imperiului Rus. Ascuns sub masca ideii panslaviste de eliberare a popoarelor slave din Balcani, dar fluturând și stindardul pan-ortodoxismului, care prezenta Moscova drept cea de-a „Treia Roma”, prin urmare în drept să-și asume rolul de eliberator al popoarelor creștine de sub dominația otomană, imperialismul rus a fost în realitate marcat de dorința de extindere teritorială și de accedere la Bosfor şi Dardanele, care ar fi deschis accesul flotei ruse spre mările calde. .

Conflictologia ruso-turcă: scurt istoric

De la primul război ruso-turc (1568-1570) și până la ultima confruntare dintre cele două puteri atestată în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) sunt consemnate douăsprezece conflicte militare directe dintre ele, în opt au învins rușii, în două turcii, iar două s-au încheiat nedecis.

Imperiul Otoman a menținut paritatea militară cu Rusia până în a doua jumătate a secolului XVIII, când înapoierea tehnologică și civilizațională a făcut diferența. Aspirațiile rusești pentru o parte a Imperiului Otoman au provocat temeri britanice asupra dominației sale navale în Mediterană și asupra controlului rutei terestre spre subcontinentul indian.

Când în 1853 Rusia a distrus întreaga flotă otomană de la Sinop, Marea Britanie și Franța au concluzionat că intervenția armată din partea otomanilor este singura modalitate de a opri o expansiune masivă a Rusiei. Chiar dacă otomanii și rușii se aflau pe părți opuse, rădăcinile războiului din Crimeea (1853-1855) au rămas în rivalitatea dintre britanici și ruși. Războiul s-a încheiat nefavorabil pentru Rusia, cu pacea de la Paris din 1856, prin care Principatului Moldovei reprimea sudul Basarabiei, gurile Dunării și litoralul Mării Negre.

În secolul al XIX-lea, Rusia a susținut popoarele slave și creștine din Imperiul Otoman să se revolte împotriva guvernării otomane. Rușii nu întotdeauna au avut în vedere scopul de a împărți statul otoman, temându-se că acest lucru ar ajuta planurile de expansiune ale Imperiului Habsburgic în Balcani, care era în mare parte ortodox. Pe de altă parte, în varii circumstanțe, Franța, Marea Britanie sau Germani vor resuscita „omul bolnav” al Europei, tocmai pentru a nu permite Imperiului Rus să se întărească în regiune. Cele două imperii s-au luptat pentru ultima oară în timpul Primului Război Mondial, dar până la sfârșitul războiului, ambele monarhii au fost fie răsturnate, fie înfrânte, iar imperiile au suferit grave pierderi teritoriale și s-au transformat politic.

Prietenii și dușmanii sovietici

Imperiul Otoman a devenit republică kemalistă în anul 1923, iar Imperiul Rus s-a transformat în anul 1922 în Uniunea Sovietică, în acest context fiind atestată o apropiere neașteptată între cele două entități până atunci antagoniste, o colaborare determinată de necesitatea supraviețuirii într-un mediu internațional ostil, exact așa cum actuala apropiere între Putin și Erdogan are ca fundament necesitatea rezistenței în fața presiunii occidentale.

Oferta sovietică de aur și armament către kemaliști în perioada 1920-1922 a fost un factor-cheie în reușita de resuscitare dintr-un imperiu înfrânt de Antanta într-o republică condusă de Mustafa Kemal, victorioasă în campania armenească și Războiul Greco-Turc (1919-1922), ambele salvatoare pentru entitatea statală turcă.

Rusia Sovietică a fost cel de-al doilea stat care a recunoscut oficial guvernul kemalist al Turciei prin Tratatul de la Moscova, semnat la 16 martie 1921. Conform Tratatului de la Moscova, cele două guverne s-au angajat să stabilească relații de prietenie între țări; Articolul VI a declarat că toate tratatele încheiate între Rusia și Turcia sunt nule și neavenite, prin urmare, aceasta se referea și la Tratatul de la București din 1812, care anexa Basarabia și care astfel devenea caduc.

În timp ce Turcia a rămas în mod oficial neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial până la 23 februarie 1945, URSS privea Turcia ca inamic, din cauza relației cu Germania, ale cărei nave de război treceau nestingherit prin strâmtori.  Guvernul turc a fost ulterior informat de V. Molotov că, pe lângă bazele din Strâmtori, Uniunea Sovietică cere mai multe părți din estul Turciei (districtele Kars, Artvin și Ardahan), pe care Imperiul Rus le-a deținut între 1878 și 1921.

La Conferința de la Potsdam (iulie 1945), I. Stalin a cerut o revizuire a Convenției de la Montreux, cerând permisiunea ca URSS să controleze Strâmtorilor, cerere respinsă de Turcia, cu susținerea Occidentului. În martie 1947, odată cu proclamarea Doctrinei Truman, SUA au garantat granițele Turciei (precum și ale Greciei) și au susținut existența unor guverne necomuniste în cele două țări. Turcia a căutat ulterior ajutor din partea Statelor Unite și s-a alăturat la NATO în 1952. URSS și Turcia s-au aflat în diferite tabere în timpul războiului din Coreea și pe tot parcursul Războiului Rece.

Metamorfozări ruso-turce în perioada post-bipolară

După destrămarea Uniunii Sovietice, relațiile dintre cele două state s-au îmbunătățit. Deși persistă dezacorduri privind frontiera Caucazului și rivalități statuate istoric, ambele țări sunt parteneri strategici în regiunea transcaucaziană.

Axa Putin-Erdogan s-a profilat în mai 2009, când premierul turc Erdogan a zburat la Soci pentru o vizită de lucru cu premierul rus Putin, la care primul a afirmat că „Turcia și Rusia au responsabilități în regiune. Aceasta include problema Nagorno-Karabah, disputa din Orientul Mijlociu, problema Ciprului”. În ceea ce privește securitatea energetică, Erdogan a declarat că „Acordul privind furnizarea de gaze prin așa-numita rută occidentală semnat în 1986 expiră în 2012. Am convenit astăzi să începem imediat lucrările de prelungire a acestui acord”. În mai 2010, vizita președintelui rus Medvedev în Turcia a condus la semnarea a numeroase acorduri, cum ar fi ridicarea regimului de vize și semnarea un contract de miliarde de dolari pentru construirea unei centrale nucleare în Akkuyu, Mersin.

Potrivit unui sondaj BBC World Service din 2013, 30% dintre turci privesc pozitiv Rusia, în timp ce 46% au o viziune negativă.

La 24 noiembrie 2015, la câteva săptămâni de la începerea intervenției militare rusești în sprijinul președintelui Siriei, Bashar al-Assad, avioanele de luptă turcești F-16 au doborât un avion rus Su-24. Președintele rus Vladimir Putin a descris incidentul drept „un cuțit în spate” și a afirmat că „evenimentele vor avea consecințe semnificative pentru relațiile dintre Rusia și Turcia”. Rusia a impus Turciei o serie de sancțiuni economice: suspendarea călătoriei fără viză în Rusia pentru cetățenii turci; limitarea rezidenților turci și a companiilor care desfășoară activități în Rusia; restricțiile privind importurile de produse turcești. Operatorii de turism din Rusia au fost descurajați să vândă pachete turistice din Turcia și li s-a cerut să oprească zborurile charter către Turcia. La o zi după ce a fost doborât jetul, deputatul Serghei Mironov, a introdus un proiect de lege în Duma rusă, care ar incrimina negarea genocidului armean, fapt ce a provocat o reacție furibundă la Ankara.

Procesul de „normalizare” a legăturilor dintre cele două țări a fost inițiat în iunie 2016, când Erdogan și-a exprimat regretul față de Putin pentru coborârea avionului rusesc. Guvernul rus a ridicat ulterior restricțiile de călătorie asupra cetățenilor ruși aflați în vizită în Turcia și a ordonat normalizarea legăturilor comerciale. La 9 august 2016, liderii țărilor au ținut o întâlnire la St. Petersburg, care a fost descrisă un „summit de curățare a aerului” – prima dată când cei doi s-au întâlnit după doborârea avionului și prima călătorie a lui Erdogan în străinătate de la încercarea de lovitură de stat eșuată din Turcia. La summit Erdogan i-a mulțumit lui Putin pentru sprijinul său rapid în timpul loviturii de stat, fapt ce a provocat mari îngrijorări în Occident.

În urma asasinării ambasadorului rus în Turcia, Andrei Karlov, la 19 decembrie 2016, cei doi liderii au căutat să restrângă eventualele prejudicii asupra relațiilor dintre cele două țări. În decembrie 2016, s-au inițiat discuțiile de pace de la Astana privind soluționarea situației din Siria, ulterior, împreună cu Iranul, fiind de acord să creeze zone de securitate în Siria. În timpul vizitei lui Putin la Ankara, la sfârșitul lunii septembrie 2017, președinții turc și rus au declarat că sunt de acord să colaboreze îndeaproape pentru a pune capăt războiului civil din Siria.

Vizita lui Putin la Ankara în decembrie 2017 a fost cea de-a treia întâlnire dintre liderii țărilor în mai puțin de o lună și a șaptea într-un an. La 12 septembrie 2017, Turcia a anunțat că a semnat un acord pentru achiziționarea sistemului rus de rachete sol-aer S-400, afacere caracterizată de presa americană ca fiind „cel mai clar semn de pivotare spre Rusia și îndepărtare de NATO și de Occident” a Turciei.

În ciuda presiunii de a anula acordul din partea administrației Trump, în aprilie 2018, livrarea programată a bateriilor S-400 a fost transferată din primul trimestru al anului 2020 în iulie 2019. La mijlocul lunii august 2018, Rusia și Turcia s-au sprijinit reciproc în disputele lor cu Statele Unite. Rusia a condamnat sancțiunile SUA împotriva Turciei, legate de detenția lui Andrew Brunson, în timp ce Turcia și-a exprimat opoziția față de sancțiunile Statelor Unite împotriva Rusiei în legătură cu anexarea Crimeei și presupusa interferență în alegerile prezidențiale din 2016.

În loc de concluzii

Într-un mod imprevizibil, două puteri regionale, cu un trecut imperial încă persistent și vivace, și-au dat mână în chiar vecinătatea noastră, fapt ce nu prevestește nimic bun pentru ambianța europeană și regională de securitate și democrație. Cazul expulzării ilegale și sumare a cetățenilor turci de pe teritoriul R. Moldova a arătat o complicitate evidentă a Turciei, Rusiei și guvernării de la Chișinău, care mimează dihotomia Est-Vest, dar în realitate este totalmente expusă interferențelor din Est. R. Moldova încă nu este Rusia sau Turcia, dar acest lucru se poate întâmpla foarte rapid dacă nu vor fi imediat întreprinse trei acțiuni: 1. Toți actorii occidentali, cu implicații în țara noastră, trebuie să înțeleagă că lucrurile nu se vor opri la frontiera Uniunii Europene, iar destabilizarea vecinătății europene va avea efecte catastrofale asupra restului continentului; 2. Susținerea opoziției anti-oligarhice de la Chișinău este unica soluție de a contracara încercările de preluare a R. Moldova de către forțele din exterior și de instaurare a unui regim autoritar; 3. Cetățenii moldoveni trebuie să conștientizeze că de fiecare în parte depinde dacă ne vom prăbuși în hăul autoritarismului asiatic sau vom trăi în civilizația occidentală. Timpul ezitărilor a expirat.

Comentarii