Oazu Nantoi//Ucraina – scut cu probleme și interese


Anul 2019 este un an electoral pentru Ucraina – la 31 martie urmează să aibă loc alegerile prezidențiale, iar la 27 octombrie – cele în Rada Supremă. Totodată, dacă între Republica Moldova și Rusia n-ar fi existat Ucraina, atunci noi, cu elanul nostru cam mămăligos de renaștere națională, demult am fi redevenit o gubernie ordinară în componența Imperiului ruso-putinist. În special, aceasta se referă la primăvara tumultoasă din 2014 din Ucraina, când regimul lui Putin, după anexarea Crimeei,  a încercat să realizeze proiectul ”Novorossia”.

Or, în RM s-a lucrat foarte intens, și pe mai multe direcții, pentru ca ”Novorossia” să ajungă până pe malul stâng al Prutului, nemaivorbind despre Transnistria. Referendumul ilegal din 2 februarie 2014, realizat cu implicarea plenară a lui Igor Dodon și  Irinei Vlah în UTA Găgăuză, avea drept scop principal adoptarea legii nr.33  ”privind statutul amânat al poporului Găgăuziei la autodeterminarea externă”  (”Об отложенном статусе народа Гагаузии на внешнее самоопределение”).

Ideea era simplă de tot – la 27 iunie 2014 Republica Moldova urma să semneze Acordul de Asociere cu UE.  Or, acest pas era prezentat în UTA Găgăuză drept pierderea suveranității Republicii Moldova!  Drept urmare, conform scenariului scris la Moscova (probabil), la 28 iunie urma să fie proclamată Republica Budjak – în baza ”dreptului la autodeterminare externă” din legea menționată, compusă din teritoriul UTA Găgăuze, raionului Taraclia și localitățile cu populația prepondenret găgăuză din regiunea Odesa.

Dar și la Chișinău se dădea zor cu ”pierderea suveranității”. În aprilie 2014, Departamentul de expertiză social-economică al CC al PCRM a distribuit printre activiștii de partid un îndrumar de manipualare a publicului, care începea cu următoarele:”Presiunea necamuflată externă în scopul semnăriii accelerate a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE nu este întâmplătoare, deoarece, în acest caz, Moldova, ca stat suveran, de facto își încetează existența”(! ?)

Și aceste frământări anti-statale nu s-au redus la discuții de cabinet. E suficient de menționat că 41% din populația UTA Găgăuzeau auzit despre ”Republica Budjak” care i-ar fi unit pe găgăuzii și bulgarii din RM și regiunea Odesa a Ucrainei”. Iar circa 35% au susținut acest proiect.  Prin urmare, aceste idei au fost masiv și intens propagate în zona de Sud a Republicii Moldova.

În paralel, Mihail Formuzal, Bașcanul de pe atunci, își căuta consilieri ”în probleme militare”; Anatolii Kara, șeful Direcției Tineret și Sport din executivul de la Comrat (și nu numai el!), se ocupa de racolarea tinerilor pentru a fi trimiși în Rostov-pe-Don  în lagărele de pregătire a teroriștilor putiniști.

Cu alte cuvinte, totul era gata pentru o baie de sânge la nivel regional, cu preluarea controlului total asupra întregului teritoriu al Republicii Moldova de către regimul lui Putin. Statul ucrainean, distrus de oligarhi și corupție, s-a dovedit a fi nefuncțional după prăbușirea regimului Ianukovici,  pe când noi, cei din Republica Moldova, am fost salvați prin sacrificiul voluntarilor ucraineni, care luptau și mureau pentru Patria lor.

Totuși, timp de aproape trei decenii, poziția Ucrainei în raport cu problemele Republicii Moldova a trecut prin mai multe turnuri radicale. Azi pare a fi un element exotic faptul că unele grupări ale naționaliștilor ucraineni, în 1992,  luptau alături de mercenarii și kazacii  ruși ”pentru ca românii să nu ajungă în Transnisttria”.  De asemenea, nu rareori puteau fi citite afirmațiile cum că ”Transnistria este pământ ucrainean!”.

Însă bussinesul criminal cu contrabandă în regiune pentru mulți ani înainte după desprămarea URSS a devenit factorul principal ce determina relațiile în triunghiul Chișinău-Tiraspol-Kiev, precum și poziționarea Kievului oficial în raport cu Chișinău și Moscova.  Igor Smirnov, încă la 8 septembrie 1992,  și-a desemnat odrasla – pe feciorașul mai mare, Vladimir Smirnov,  în calitate de ”Președinte al Comitetului Vamal de Stat”, iar ziua de 24 iunie 1993 se consideră momentul constituirii companiei ”Sheriff”, care de la început s-a ales cu niște preferințe inimaginabile. Pe când proximitatea porturilor Odesa și Iliiceovsk de Tiraspol, pe lângă corupția omniprezentă în spațiul ex-sovietic, a contribuit la atingerea unor cote astronomice în ceea ce privea volumul contrabandei cu produse de tutungerie, alcool și produse petroliere.

Pot doar să menționez că, pe când bugetarii din RM câte 6-8 luni nu-și vedeau salariile mizerabile, iar pensionarii își primeau pensiile ”în natură”, cu ”doi kaeoși pe un picior”, parlamentarii ”noștri”  adoptau legi care provocau evaziunea fiscală în volum de sute de milioane de dolari SUA în urma contrabandei prin Transnistria! Așa că afacerea cu ”furtul miliardului” n-a apărut pe loc gol!

La 1 septembrie 2001, Vladimir Voronin, care pe atunci se considera ”Marele Reunificator al Republicii Moldova”, a încercat să anuleze ștampilele vamale, oferite regimului tot de Chișinău în urma semnării, la 7 februarie 1996, a   ”Deciziei protocolare cu privire la soluționarea problemelor apărute în activitatea organelor vamale ale Republicii Moldova și a Transnistriei”. De asemenea, în baza înțelegerii verbale cu Leonid Kucima, Vladimir Voronin i-a trimis pe vameșii moldoveni pentru ca ei, împreună cu cei ucraineni, să creeze posturi vamale comune de-a lungul celor 422 de km de frontieră moldo-ucraineană, necontrolate de Chișinău. Însă Ucraina a refuzat să-i accepte pe vameșii moldoveni pe teritoriul său și a continuat să permită exportul din Transnistria cu ștampilele vamale ”anulate” de Voronin.

O mică remarcă, – ”Decizia protocolară”, semnată la 7 februarie 1996, era una cu adevărat revoluționară! Deoarece, Paragrafele 1 și 2 din ea prevedeau lichidarea (!) posturilor vamale transnistrene pe malul stâng al Nistrului și crearea posturilor vamale comune la frontiera cu Ucraina! Însă totul s-a redus la oferirea regimului anticonstituțional ștampilelor vamale cu inscripția ”Republica Moldova. Vama Tiraspol”,  fără crearea spațiului vamal comun, așa cum urma să  se întâmple dacă n-ar fi fost ignorate P.1. și 2(?). O ”selectivitate” stranie, dacă nu ne gândim la bani…

Totodată, Rusia avea mână liberă pentru a-i transporta prin teritoriul Ucrainei pe militarii săi în/din Transnistria, precum și tehnica militară. Iar în formatul ”5+2” nu se observa mare diferență între pozițiile celora de la Kiev și Moscova.

Situația a început să se schimbe după ce Putin s-a simțit umilit de ”revoluția oranj”, cu  organizarea turului trei al alegerilor prezidențiale în Ucraina din 26 decembrie 2004, când Victor Iușcenko a fost declarat învingător în raport cu favoritul lui Putin, Victor Ianukovici. În situația când și Vladimir Voronin și Victor Iușcenko s-a declarat ”pro-europeni”, a urmat semnarea, la 22 februarie 2005, a Planurilor de acțiuni UE-Ucraina și UE-RM și, la 3 martie 2006, a început să funcționeze Misiunea UE de Asistență la frontiera moldo-ucraineană.

Mai mult, Iușcenko și-a imaginat că poate deveni un lider regional prin implicarea în soluționarea conflictului Transnistrean și, la 16 mai 2005, la Vinița a apărut ”Planul Iușcenko” – un plan slăbuț și irealizabil. Însă, în baza lui, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat, la 22 iulie 2005, LEGEA Nr. 173 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria). Ceea ce i-a nemulțumit mult pe ruși măcar atât.

Ce e drept, – nici Iușcenko n-a rezistat mult, și, la 15 decembrie 2005,  s-a conformat poziției Rusiei prin Declarația comună cu Putin.

Jurnaliștii ucraineni entusiasmați de victoria ”revoluției oranj” au răbufnit cu articole despre dezmățul contrabandei, inclusiv prin Transnistria. Însă, în acest domeniu revoluții nu s-au întâmplat și, așa se pare, lucrurile destul de repede au revenit la ”normal” – poate doar banii au început să curgă în alte buzunare.

Așa că treaba a mers strună – în privința contrabandei, inclusiv după înscăunarea, la 7 februarie 2010, a lui Ianukovici în fotoliul de Președinte al Ucrainei.

”Revoluția demnității”, soldată cu evacuarea lui Ianukovici de către ofițerii ruși, a dat multe lucruri peste cap. În primul rând, mai multă lume în Ucraina și-a dat seama că trupele ruse din Transnistria reprezintă un pericol real. Drept urmare, la 21 mai 2015, Rada Supremă a denunțat un șir de Acorduri cu Rusia în domeniul militar, inclusiv Acordul din 25 noiembrie 1995 privind tranzitarea prin teritoriul Ucrainei a unităților militare ruse, care ”temporar se află pe teritoriul Moldovei”.

Cu un an înainte, la 25 mai 2014, Piotr Poroșenko – partener de bussines și prieten cu Vlad Plahotniuc, a fost ales Președinte al Ucrainei.

Dacă e să credem în sinceritatea declarațiilor anti-ruse ale lui Poroșenko și Plahotniuc, atunci, timp de patru ani ce s-au scurs, prin eforturile comune ale Kievului și a Chișinăului, fără rezoluții ale Adunării Generale ONU, regimul anticonstituțional din Transnistria  cu certitudine ar fi putut fi demontat, și s-ar fi putut pune capăt prezenței ”trupelor de ocupație” ale Rusiei pe teritoriul suveran al Republicii Moldova!

Au fost anunțate planuri radicale de a instaura cotrol vamal comun asupra întregului segment transnistrean al frontierei moldo-ucrainene! Dar și aici lucrurile nu sunt duse până la capăt. De ce?  Iar din investigația RISE rezultă că blestemații separatiști își mai îndulcesc viața cu producția concernului ”Roshen”, proprietarul căruia este același Piotr Poroșenko.

Iar trupele ruse de ocupație îi tot dau zor cu aplicații militare, fără a duce lipsă de carburați – pe când Guvernul Republicii Moldova tot prelungește permisiunea pentru importul produselor petroliere direct în Transnistria.

Azi Ucraina se află deja, de facto, în campania electorală prezidențială. La 20 septembrie, Piotr Poroșenko a venit în Rada Supremă cu adresarea anuală tradițională, și din această adresare experții din Ucraina deja  trag concluziile privind mesajele principale ale campaniei electorale din 2019 a lui Piotr Poroșenko.

Iulia Timoșenko îl devansează categoric pe Piotr Poroșenko în sondaje, și se pare că ea, în sfârșit (!) are șanse reale să ajungă în fotoliul mult râvnit de Președinte! Au loc permutări și aranjări printre grupările din fostul ”partid al regiunilor”, și este evident că, Kremlinul insistă să fie înaintat un singur cadidat din partea acestor grupări, cu șanse reale de a trece în turul doi – pentru a spori șansele partidelor ”pro-Putin” la alegerile în Rada Supremă din toamnă.

Totodată, este evident că, Kremlinul va acorda atenție maximă alegerilor în Rada Supremă – scopul este ca Președintele ales în primăvara anului 2019 să fie un Președinte slab –  în conflict permanent cu o Radă Supremă atomizată și cu o prezență puternică a grupărilor ”pro-Putin”. Și aici un rol aparte i se atribuie lui Victor Medvedciuk –  Vladimir Putin este nașul de botez al fiicei acestuia Daria (din 2004).

Este absolut clar că regimul lui Putin nu stopează nici pentru o secundă ”războiul hibrid” împotriva Ucrainei. Și pe durata anului electoral 2019 Ucraina va fi deosebit de vulnerabilă. Noi, fiind leneși și provinciali, pur și simplu nu vrem să înțelegem dramatismul acestei confruntări și nu prețuim pacea care ne este oferită de Ucraina.  Despre organizarea unei campanii în susținerea lui Oleg Sențov – nici vorbă.

Planurile lui Putin de a impune starea de ”haos dirijat” de el în Ucraina se îmbină cu cele în raport cu Republica Moldova – ”binomul” plus Șor la guvernare. Drept urmare, Republica Moldova va deveni un poligon pentru ”soluționarea pașnică” a conflictelor, impusă ulterior Ucrainei epuizate în regiunile Donețk și Lugansk. Și vice versa – Ucraina slăbită și demoralizată  va înceta să fie scut pentru noi, cei care nu prețuim pacea, nu conștientizăm riscurile  și nu suntem capabili să profităm de libertatea nemeritată de a ne consolida propria țară.

Dacă aruncăm o privire în altă parte, schimbările tectonice din sistemul politic german – cu scăderea dramatică a ponderii partidelor tradiționale, cu consolidarea celor populiste și cu apropierea sfârșitului politic al Angelei Merkel – ar trebu, de asemenea să ne pună în gardă și să ne consolideze pe noi, cetățenii Republicii Moldova, în jurul proiectului de consolidare a propriului stat.

Însă toate doleanțele de acest gen sunt lipsite de sens atâta timp cât partidul ”pro-Moldova” reconstituie cortina de fier de-a lungul Prutului, iar cetățenii Republicii Moldova percep propria țară ca pe o navă naufragiată, de pe care trebuie să evadeze cu orice preț.

 

 

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comentarii


Lasă un răspuns


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

X