Octavian Țîcu este un istoric, politician și fost boxer profesionist din Republica Moldova


După experiențele halucinante din taigaua siberiană, săptămâna trecută, printr-o întâmplare atinsă de divinitate, vorba clasicului, m-am pomenit pentru prima oară în Azerbaidjan. Motivul acestei prezențe a fost o conferință de zile mari, dedicată separatismului ca provocare la ordinea internațională existentă. La conferință au fost invitați fostul ministru de externe al Turciei Hikmet Çetin (în mandatul căruia s-au stabilit relațiile diplomatice între R. Moldova și Turcia), înalți oficiali azeri, foști miniștri, deputați, diplomați acreditați și experți europeni în istorie, politologie și relații internaționale.

Organizatorul acestei conferințe, Centrul de Studii Strategice, condus de Ferhad Mammadov, este o instituție aflată în subordinea directă a Președintelui Republicii Azerbaidjan, Ilham Alyev. Cine cunoaște cât de puțin istoria Caucazului înțelege motivul unei astfel de conferințe la Baku. La fel ca și în cazul nostru, separatismul armean în Karabahul de Munte afectează serios integritatea teritorială a statului și potențialul său de dezvoltare.

Doar că, spre deosebire de R. Moldova, Azerbaidjanul are o politică clară de reintegrare a acestui teritoriu, pe care-l recuperează kilometru cu kilometru, an de an, printr-o strategie mixtă, militară, politică, economică și diplomatică. Prin urmare, este clară ideea unei astfel de conferințe, care adună reprezentanții țărilor cu probleme similare, confruntate anumite forme de separatism, dar și diferiți experți în problemele separatismului statal, teritorial și etnic. Dincolo de expertiza internațională câștigată, asemenea întruniri au scopul unui semnal clar asupra politicii statului în această problemă și atrage atenția opiniei publice interne și internaționale asupra poziției oficiale a Azerbaidjanului în diferendul din Karabah.

Separatismul din Karabahul de Munte: o dispută între autodeterminare și integritate teritorială

Am declarat în prezentarea mea că separatismul este o noțiune ambiguă, dificil de abordat din punct de vedere politic și academic. Această dificultate vine, în primul rând, din caracterul subiectiv al percepției acestei noțiuni. De exemplu, Basarabia și R. Moldova au fost de două ori acuzate de „separatism” în secolul XX. Odată, în anii 1917-1918, mișcarea de renaștere națională din Basarabia și dorința de reunire cu România au generat acuze de „separatism” din parte Rusiei țariste, cărora liderii mișcării naționale de atunci, Ion Pelivan, Pan Halippa, Ion Buzdugan și alții, cu greu le-au făcut față, fiind nevoiți mai mult timp să camufleze această mișcare sub masca „autonomiei” în cadrul Imperiului.

Altă dată, la răscrucea anilor 1980-1990, când am refuzat să semnăm noul Tratat Unional și am preferat calea spre independență și suveranitate, tot am fost acuzați de „separatism”. Iar pentru a nu avea liniște în casă, ni s-a spus că, dacă vrem independență, vom avea alte două „separatisme”, cel transnistrean și cel găgăuz, care au dinamitat orice încercare de construcție statală în R. Moldova.

Cazurile Cataloniei, Kosovo, Abhazia și Osetia de Sud, prezentate la conferință de experții și reprezentanții țărilor vizate, ascund de asemenea o mare doză de subiectivitate și ambiguitate, care aparent dau dreptate ambelor părți implicate în conflict. Cum să nu dai dreptate catalanilor care-și vor independență, când au o istorie de statalitate mai veche ca cea spaniolă. Dar ești la fel de conștient de raționamentele construcției statale seculare care determină autoritățile spaniole să se opună separatismului catalan sau basc.

Sau cum să dezlegi acest „nod gordian” al conflictului kosovar, când integritatea teritorială a Serbiei este încălcată de dragul securității regionale și a principiului autodeterminării albanezilor. Mai simple sunt cazurile Abhaziei, Osetiei de Sud și al Transnistriei, pentru că aici este clară implicația unui fost centru imperial, care dorește cu orice preț menținerea fostelor colonii într-o stare de dependență și subordonare.

Ascultându-l pe ambasadorul Giorgi Badridze, care vorbea despre cazul Georgiei, aveam impresia că se referea la R. Moldova și conflictul transnistrean. Atât de fidel se reproduceau tiparele de acțiune ale Federației Ruse față de fostele republici unionale: șantaj cu separatism dacă nu rămân în URSS; implicarea centrului unional în crearea separatismului; ingerința armatelor sovietice, apoi a celor ruse în organizarea armatelor locale; angajare militară directă în conflicte, precum și suportul pentru menținerea și procrearea separatismelor.

Conflictul din Karabahul de Munte comportă, de asemenea, o aparență de ambiguitate. Armenii consideră că au dreptate, invocând dreptul armenilor din Karabah la autodeterminare și reunire cu restul armenilor. Pe de altă parte, azerii invocă principiul internațional al suveranității și integrității teritoriale, care ar lăsa Karabahul de Munte parte integrantă a Azerbaidjanului, așa cum a fost pe parcursul perioadei sovietice.

Ambele părți invocă principiul primordialității istorice și au aruncat știința istorică într-o bătălie acerbă pentru a demonstra cine au fost primii pe aceste pământuri și cui  i-a aparținut acesta dintotdeauna. Alături de aceste disensiuni intervine și factorul religios și civilizațional, între o țară creștin-ortodoxă și una musulmană, Armenia având în exterior și o puternică diasporă, care lobează interesele statului la cel mai înalt nivel, inclusiv în Statele Unite și Uniunea Europeană. Pe de altă parte, resursele de petrol impresionante ale Azerbaidjanului și potențialul său energetic determină actorii politici să fie circumspecți în abordarea unor atitudini tranșante în conflict.

Rusia este principalul susținător al Armeniei în acest război, încă de la începuturile destrămării URSS, dar tot ea este și partenerul „strategic” al Azerbaidjanului, dacă e să credem declarațiile președintelui Ilham Alyev, care cu siguranță sunt marcate de înțelepciunea politică a tatălui său, Heydar Alyev, de a nu provoca Rusia în mod direct.

Tot Rusia este și principalul furnizor de armament al Azerbaidjanului, pe care acesta îl folosește împotriva Armeniei, care la rândul său este apărată tot de Rusia. Este adevărat că Azerbaidjanul a refuzat intervenția Rusiei în gestionarea resurselor sale energetice , preferând „suveranitatea” petrolieră și menținerea independenței la diversificarea distribuirii sale în lume.

Între pan-turcism și „azerbaidjanism”

Turcia este principalul aliat al Azerbaidjanului și cel mai important partener economic al acestuia (chiar dacă investițiile azere în Turcia sunt de trei ori mai mari decât cele turcești în Azerbaidjan). Acest fapt este determinat nu doar de proximitatea geografică a celor două state, dar și de relațiile de rudenie istorică, lingvistică, culturală și religioasă.

La fel ca şi în cazul moldovenilor cu românii, Azerbaijanul are, aşa cum observă Sh. Hunter, un plast cultural preexistent iranian şi turcic, peste care s-a suprapus un model de „civilizaţie sovietică”. Poporul azer s-a format în rezultatul fuziunii popoarelor așezate pe acest spațiu extins încă din vremurile cele mai vechi cu etniile turcice care s-au deplasat aici periodic, iar nucleul etniei azere este format de un popor turcic – oghuzi.

Diferendele dintre Rusia, Turcia și Iran, care s-au accentuat în secolele XVIII-XIX, au transformat Azerbaidjanul într-o arenă a războaielor. În baza tratatului de la Turkmanciai (1928), Rusia și Iranul au împărțit între ele Azerbaidjanul istoric: partea de nord a revenit Rusiei, iar cea de sud Iranului (actualmente în Iran trăiesc în jur de 25-30 milioane de azeri).

Ca şi moldovenii, azerii sunt un etno-proiect nefinalizat, iar din a doua jumătate a secolului 19 şi până în prezent există trei faze ale acestei identităţi în „balansare”: 1. Sf. secolului 19 până în anii 1920 este perioada de-iranizării, întreprinse de regimul ţarist pentru a contracara moştenirea iraniană, şi începutul turcizării, încercate de noul stat azer apărut pe ruinele Imperiului Rus. 2. Anii 1930 până în anii 1990 are loc o etapă de de-turcizare (identic procesului de de-românizare la noi după 1940/1944) şi de „azerbaidjanizare” stalinistă (similară „moldovenismului”). 3. Din 1991 până în prezent în Azerbaiddjan are loc un proces de „balansare” între turcismul etnic, reapărut în context post sovietic, şi „azerbaidjanismul” moştenit din perioada sovietică (la fel cum în R. Moldova atestăm o confruntare între românism şi „moldovenism”).

Cultivarea separării dintre azerbaidjani şi turci a urmat aceleaşi tipare ca şi în cazul moldovenilor, prin falsificarea şi mai ales „învechirea” istoriei (că erau mult anterior turcilor ca etnos), preluarea culturii popoarelor vecine, a eroilor, schimbarea grafiei, dar mai ales etnicizarea populaţiei republicii în corespundere cu noua denumire.

În ciuda eforturilor colosale, construcţia „etniei azerbaidjane” nu s-a finalizat către momentul destrămării URSS, iar etnonimul „azerbaidjan” (la fel ca şi cel de „moldovean”), chiar dacă este unul asumat la nivel statal, mai este unul contestat chiar şi actualmente în Azerbaidjanul contemporan.

În perioada post-sovietică, atestăm o confruntare între două etno-proiecte nefinalizate: „turcizarea”, întreruptă de sovietizare (exact cum românizarea Basarabiei a fost întreruptă de ocupaţia sovietică) şi „azerbaidjanizarea”, întreruptă de căderea URSS. Societatea azeră este actualmente o corabie care se leagănă între aceste două identităţi, iar statul a încercat în tot acest timp implimentarea autoidentificării „azerbaidjan”, încercând în acelaşi timp etnicizarea ei. Compromisul în această problemă s-a realizat prin acceptarea faptului că azerii sunt în esență parte a lumii turce, iar limba lor este „azera turcă” sau „turca azeră”, la fel cum există „limba turcă kazahă” sau „uzbecă”, iar relațiile cu Turcia reprezintă prioritatea externă a statului azer.

Dilemele autoritarismului

Prin zăpadă și ploaie, flăcările naturale rămân aprinse în Azerbaidjan. La fel ca și cele trei clădiri super-moderne din dealul televiziunii, care „ard” în flăcări, noapte de noapte în capitala Baku. Azerbaidjanul este numit tărâmul de foc deoarece este considerat prin legendă casa templelor de foc ale lui Zoroastru, încă din perioada Imperiul Persic. Legenda este întreținută și de o realitate istorică. Azerbaidjanul a fost mult timp numit „Țara focului” datorită fenomenelor „dealurilor arse” cauzate de scurgerea gazelor prin fisurile din pământ.

Cei care au mers de la aeroportul Heydar Alyev, devenit un fel de Ataturk al Azerbaidjanului, spre centrul capitalei, rămân de-a dreptul șocați și impresionați de grandoarea transformărilor pe care le-a cunoscut orașul după anul 1991. Spre deosebire de Siberia, care amintește de Uniunea Sovietică la fiecare pas, în Baku sovietismul mai este amintit doar de vreun „Jiguli” sau „Moskvici” care se mai plimbă rătăcit pe străzile orașului, printre bolizii Porsche sau Ferrari.

În rest, un amestec de tradiționalism oriental cu modernitate și chiar post-modernism, clădirile construite magistral de germani încă înainte de revoluția bolșevică, coabitează cu grandoarea unor proiecții sovietice, care abia ulterior am aflat că sunt sovietice (mă întrebam de ce sovieticii au construit la noi altfel, niște „cutii de conserve”), iar la acestea se adaugă construcțiile din plastic și sticlă „a la Dubai”, care fac orașul foarte exotic și captivant.

Această evoluție spectaculoasă a fostei republici sovietice s-a datorat nu doar resurselor energetice pe care le are, ci mai ales transformării politice a țării după revenirea la putere a lui Heydar Alyev (președintele țării între 1993-2003), fostul șef al KGB-ului din RSSA și fost prim-secretar al republicii. Regimul stabilit de Aliyev în Azerbaidjan a fost descris drept dictatorial sau autoritar și represiv.  De cele mai multe ori s-a subliniat faptul că Aliyev a condus cu „mână de fier” un stat polițienesc, că a falsificat alegerile și a suprimat mass-media.

Între timp, alții au constatat că politica sa echilibrată a adus stabilitate Azerbaidjanului, propulsând țara în rândul celor mai dinamice economii ale lumii. Un fel de dinastie ereditară, Azerbaidjanul este condus actualmente de fiul său, Ilham Alyev (la al patrulea mandat de președinte), care promovează un „despotism luminat”, în care relațiile de rudenie prevalează (soția sa, Mehriban Aliyeva, este vice-președinta Azerbaidjanului), dar care avansează în același timp în funcțiile de putere și intelectuali renumiți, cum este cazul actualului prim-ministru Novruz Mammadov, traducător și cunoscut literat azer.

Între Est și Vest, „luminat” și european, dar în același timp autoritar, oriental și musulman, Azerbaidjanul pare, pentru moment, că și-a găsit o formulă de împăcare a diferitor moșteniri istorice, fapt ce-i oferă un spectru variat de opțiuni externe pentru propria prosperitate, chiar dacă se confruntă cu război și separatism în fiecare zi la frontiera sa vestică.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

Comentarii