Sunt sigur că majoritatea celor care au deschis această pagină, au fost intrigați de titlul editorialului și probabil se gândesc că voi scrie despre războiul de la noi, în care zi de zi democrația pierde bătălii importante în fața autoritarismului. Ar fi loc și pentru o astfel de reflecție, dar nu despre asta voi vorbi acum. Zilele astea, mai exact la 11 noiembrie, se împlinesc o sută de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, numit până la cel de-al Doilea Război Mondial – Marele Război, pentru că a fost cel mai mare carnagiu din istoria omenirii de până atunci.

Acesta a fost un război global care a avut loc în cea mai mare parte Europa și care a durat de la 28 iulie 1914 până la 11 noiembrie 1918. Descris în contemporanitate drept un „război pentru a pune capăt tuturor războaielor”, Primul Război Mondial a condus la mobilizarea a peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, făcându-l unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Se estimează că nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca rezultat direct al războiului, el fiind de asemenea considerat un factor care a condus la mai multe genocide (cum ar fi cel turcesc contra armenilor) și la mai multe epidemii (cum ar fi epidemia de tifos exantematic, în urma căreia doar în România au decedat 300 mii de oameni), toate cauzând între 50 și 100 de milioane de decese în întreaga lume. Pierderile militare au fost exacerbate de noile evoluții tehnologice și industriale și de impasul tactic provocat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai periculoase conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923, în multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial cam douăzeci de ani mai târziu.

Cine-i vinovat de declanșarea războiului?

O asemenea întrebare părea ridicolă în anul 1919, atunci când prin Tratatul de la Versailles, Germania și aliatele sale Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia erau făcute responsabile și principalele vinovate de acest masacru. La distanță de o sută de ani, lucrurile se văd însă altfel. Pentru că în declanșarea războiului au fost vinovate toate marile puteri ale continentului, care și-au dorit cu tot dinadinsul conflictul. Din diferite motive. Germania era în plină ascensiune după lansarea conceptului de „Politică Mondială” (Weltpolitik) și căuta un „loc sub soare”, Franța dorea revanșa după umilința din 1870-1871, când era înfrântă de Germania, Rusia voia să se infiltreze în Balcani și să ajungă la Constantinopol, iar Austro-Ungaria făcea cu greu față iredentismului sârbesc și altor forme de rezistență a naționalităților din interiorul său.

Cine cu cine a luptat?

Până în 1914, puterile europene au fost împărțite în două coaliții: „Tripla Înțelegere” sau Antanta, alcătuită din Franța, Rusia și Marea Britanie și „Tripla Alianță”, reprezentată de Germania, Austro-Ungaria și inițial Italia. Pe măsură ce războiul s-a extins, Antanta a adăugat Italia, România, Serbia, Grecia, Japonia și Statele Unite ale Americii, în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Germaniei și Austriei pentru a crea Puterile Centrale.

Principiul dominoului sau cum a început războiul?

La 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, a vizitat capitala bosniacă, Sarajevo. Un grup de șase asasini din grupul iugoslavist Mlada Bosna, susținuți de către gruparea sârbă Mâna Neagră, au pus la cale asasinarea sa, care s-a produs în două tentative. Inițial unul din asasini a aruncat o grenadă în mașina imperială, dar a ratat, și dar convoiul lui Ferdinand a continuat drumul. Aproximativ o oră mai târziu, când Ferdinand se întorcea de la o vizită la Spitalul din Sarajevo, unde i-a vizitat pe cei răniți în asasinat, convoiul a intrat greșit pe o stradă unde, prin coincidență, se afla Gavrilo Princip, unul din cei șase asasini. Cu un pistol, Princip i-a împușcat pe Ferdinand și pe soția lui Sofia.

Asasinarea a condus la o lună de manevre diplomatice dintre Austria-Ungaria, Germania, Rusia, Franța și Marea Britanie, numită Criza din Iulie. Austro-Ungaria a crezut în mod corect că oficialii sârbi (în special ofițerii Mâinii Negre) au fost implicați în complotul de ucidere a arhiducelui și au vrut să pună capăt în cele din urmă interferenței sârbești în Bosnia. La 23 iulie, Austria-Ungaria a transmis Serbiei un ultimatum, alcătuit din zece cereri care au fost făcute intenționat inacceptabile, într-un efort de a provoca un război cu Serbia. Aceasta din urmă a decretat mobilizarea generală pe 25 iulie. Austria a întrerupt relațiile diplomatice cu Serbia și, a doua zi, a ordonat o mobilizare parțială. În cele din urmă, la 28 iulie 1914, la o lună după asasinat, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei.

La 29 iulie, Rusia, în sprijinul Serbiei, a declarat mobilizarea parțială împotriva Austro-Ungariei, iar pe 30 iulie a ordonat mobilizarea generală. Germania a declarat la 31 iulie „ Starea de pericol de război” și a cerut Rusiei să suspende mobilizarea generală și angajamentul de a nu sprijini Serbia. Altă cerere a fost trimisă Franței, cerându-i să nu sprijine Rusia dacă ar veni în apărarea Serbiei. La 1 august, după răspunsul negativ al Rusiei, Germania a mobilizat și a declarat război Rusiei. Acest lucru a condus, la mobilizarea generală în Austria-Ungaria, la 4 august.

Guvernul german a cerut Franței să rămână neutră, dar francezii au ordonat mobilizarea rezervelor. Germania a răspuns prin mobilizarea propriilor rezerve. La 2 august, Germania a ocupat Luxemburg, iar la 3 august a declarat război Franței; în aceeași zi, germanii au trimis guvernului belgian un ultimatum care solicitau dreptul de trecere fără obstacole prin Belgia, care a fost refuzată. În dimineața zilei de 4 august, Germania a invadat Belgia. Marea Britanie a cerut Germaniei să respecte Tratatul  de la Londra din 1839 și să păstreze neutralitatea belgiană, iar la 4 august a declarat război Germaniei, în urma unui „răspuns nesatisfăcător”.

Mersul războiului: principalele fronturi și ostilități

Cea mai mare obsesie a Germaniei în ambele războaie mondiale a fost frica de a lupta pe două fronturi, unul în Vest contra Franței și Marei Britanii, iar altul în Est contra Imperiului Rus. Războiul pe Frontul din Est a început prin campania austro-ungară împotriva Serbiei la 12 august 1914, soldată cu înfrângerea trupelor dualiste, considerată prima victorie a Antantei în război. Principalele ostilități în această perioadă s-au purtat pe Frontul de Vest, în campania Germaniei contra Belgiei și Franței.

Până la sfârșitul anului 1914, trupele germane dețineau puternice poziții defensive în interiorul Franței, controlau cea mai mare parte a minelor de cărbune din Franța și au provocat Aliaților cu 230.000 de victime mai mult decât suferise ea. Cu toate acestea, problemele de comunicare și deciziile discutabile au costat Germania șansa unui rezultat decisiv, care să permită evitarea unui război lung, cu două fronturi. Unii militari și politicieni au văzut chiar atunci că Germania a pierdut războiul.

Tactica militară dezvoltată înainte de Primul Război Mondial nu a reușit să țină pasul cu progresele tehnologice și s-a văzut depășită. Acest fapt  a permis crearea unor sisteme puternice de apărare, pe care tacticile militare depășite nu le-a fi putut schimba pentru cea mai mare parte a războiului. Confruntarea a devenit un „războiul tranșeelor”, în care sârmă ghimpată a reprezentat un obstacol semnificativ în calea avansării masive a infanteriei, iar artileria, mult mai letală decât în ​​anii 1870, combinată cu mitraliere, a făcut extrem de dificilă traversarea terenului deschis. Drept rezultat, beligeranții au început să producă noi arme ofensive, cum ar fi armele chimice, tancurile și avioanele.

În februarie 1916, germanii au atacat pozițiile defensive ale francezilor în bătălia de la Verdun, care a durat până în decembrie 1916. Germanii au obținut câștiguri inițiale, înainte ca contra-atacurile franceze să le întoarcă la aproape punctul lor de plecare. Pierderile au fost mari pentru ambele părți,  între 700.000 și 975.000 victime suferite între cei doi combatanți. Prin aceste sacrificii, Verdun a devenit un simbol al determinării și sacrificiului francez în acest război

Războiul s-a extins în sudul continentului, Balcani și Caucaz, odată cu intrarea în ostilități de partea Puterilor Centrale a Bulgariei (a declarat război Serbiei la 12 octombrie 1915), apoi a Imperiului Otoman (decembrie 1914).

Chiar dacă era parte a Triplei Alianțe, prin tratatul semnat cu Germania și Austro-Ungaria în 1882, Italia și-a judecat altfel participarea la război, prin prisma propriilor interese teritoriale (Trento, Fiume și Dalmația) și la 23 mai 1915 a declarat război Austro-Ungariei, trecând de partea Antantei.

După doi ani de neutralitate, în care a cântărit șansele de participare la Marele Război, fie cu Puterile Centrale și să reunească Basarabia, fie cu Antanta, ceea ce garanta preluarea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, la 27 august 1916 România declara război Austro-Ungariei și intra în Transilvania. La scurt timp, datorită ofensivei puternice a Puterilor Centrale, România suferea pierderi grele și la 6 decembrie era ocupată capitala București. Retrasă la Iași, Casa Regală și conducerea României a organizat rezistența în Moldova, iar după bătăliile legendare de la Mărăști, Mărășești și Oituz va semna armistițiul cu Puterile Centrale la 9 decembrie 1917. Între armistițiu și semnarea Tratatului de pace de la București (7 mai 1918), România a reușit reunificarea cu Basarabia, dar din cauza revoluției ruse va pierde sprijinul armatei țariste, rămânând practic singură în fața celor patru armate ale Puterilor Centrale. Tratatul de pace consfințea regimul de ocupație germană în România și impunerea unor condiții draconice, care vor fi dezavuate în octombrie 1918, când armata română reintră oficial în război.

Revoluția din Februarie 1917 din Rusia, apoi lovitura bolșevicilor din noiembrie, au condus la scoaterea Imperiului Rus din război, prin armistițiu cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii germani, dar atunci când trupele germane au început să avanseze în Ucraina, noul guvern a semnat Tratatul de la Brest-Litovsk la 3 martie 1918. Prin tratat Rusia ceda teritorii vaste, printre care Finlanda, provinciile baltice, Polonia și Ucraina către Puterile Centrale.

Între timp intrarea Statelor Unite în război (1917) și campania de mobilizare din coloniile aliate, au pregătit terenul pentru contraofensiva Aliaților pe Frontul de Vest, cunoscută ca „Ofensiva de o sută de zile”, care a început la 8 august 1918, cu bătălia de la Amiens. Lupta a implicat peste 400 de tancuri și 120.000 de trupe britanice, din dominioane și cele franceze, iar la sfârșitul primei sale zile s-a făcut o ruptură de 24 km în liniile de apărare germane, cunoscută drept „Ziua Neagră a armatei germane”.

Armistiții și capitulări: sfârșitul războiului

Prăbușirea Puterilor Centrale a fost vertiginoasă. Bulgaria a fost prima țară care a semnat Armistițiul din Salonic, la 29 septembrie 1918. La 30 octombrie, Imperiul Otoman a capitulat, semnând Armistițiul lui Mudros. În urma victoriei de la Vittorio Veneto, la 24 octombrie trupele italiene au ajuns la Trento și au pus capăt războiului pe Frontul italian, fapt ce a contribuit decisiv la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și a condus la sfârșitul războiului doar o săptămână mai târziu. La 11 noiembrie, la ora 5:00, un armistițiu cu Germania a fost semnat într-un vagon de tren de la Compiègne. La ora 11 dimineața, pe 11 noiembrie 1918 – „în a unsprezecea oră a celei de-a unsprezecea zile a celei de-a unsprezecea lună a anului” – oficial s-a încheiat războiul.

Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), unde s-au semnat tratate de pace cu Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia, punea fundamentele unei noi ordini europene și mondiale, care a schimbat profund lumea.

Moștenirea Marelui Război

Datorită cataclismului uman de neimaginat provocat de cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), Marele Război (1914-1918) și consecințele sale au rămas în umbra cercetării istorice și a preocupărilor umane. Dar în esență, anume de la Marele Război pornesc marile transformări ale secolului XX, care se resimt plenar și în secolul XXI: „Ordinea de la Versailles” a devenit un excitant al mobilizărilor revanșiste, atât din partea Germaniei, cât și a URSS, pavând drumul către următorul război; prețul războiului a fost „invazia maselor” în istorie, care au cerut un „preț pentru sânge”, iar votul universal, liber și secret, a basculat efectiv tot sistemul existent până la război; „masele revoltate” și frustrările de război au făcut drum înclinațiilor totalitare și autoritare, care vor asalta și bascula sistemul democratic; Europa și-a pierdut rolul de centru al lumii, eurocentrismul fiind contracarat de emergența unor forțe extra-europene (SUA și Japonia), dar și de noua ipostază a Rusiei, care până atunci fusese parte a concertului european, iar după război s-a erijat într-un pol aparte al relațiilor internaționale; imperiile s-au destrămat (tocmai patru), iar în locul lor au apărut o duzină de state naționale, cu grave probleme de legitimitate și funcționare, care în cele din urmă au sucombat în diferite înclinații autoritare și vor fi absorbite de totalitarismul nazist și cel sovietic în ajunul și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Lumea de astăzi seamănă foarte mult cu situația de după Primul Război Mondial și are toate simptomele unui armistițiu interbelic, în care falimentul democrației, potența autoritarismului și slăbiciunea Occidentului, au determinat prăbușirea civilizației umane într-un război devastator.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •