Centrul Analitic Independent Expert-Grup a prezentat astăzi a opta ediție Monitorului financiar, intitulat „Patru ani de la frauda bancară: ce am aflat în acest timp”. Potrivit experților, la patru ani distanță de la decizia guvernului de a garanta creditele de urgență acordate de BNM unor bănci insolvabile, o serie de întrebări continuă să planeze asupra fenomenului pe care îl cunoaștem drept „furtul miliardului”.

Începând cu sfârșitul anului 2014, sistemul financiar național a cunoscut una din cele mai severe crize cu implicații directe asupra economiei naționale și a întregii societăți. Chiar dacă, prin hotărârile sale, Guvernul a încercat imprimarea ideii unei conjuncturi economice regionale nefavorabile, totuși criza a fost rezultatul unei fraude bancare imense cu sustragerea efectivă a banilor din mai multe bănci comerciale. Lipsa de coordonare dintre instituțiile de stat, combaterea defectuoasă a spălării banilor, precum și disputele politice de la acel moment, au fost doar câteva din elementele ce au permis devalizarea a trei bănci și deturnarea unor fonduri de ordinul miliardelor de lei de către factori rău-intenționați. În lipsa unui precedent de așa anvergură, legislația națională nu prevedea expres cum poate fi rezolvată o astfel de criză. La limita situației create, factorii politici au recurs la o soluție de ultimă instanță – acordarea în secret a unor credite de urgență garantate de către Guvern. Cum datoria băncilor față de BNM nu a fost onorată, aceasta a fost convertită în datorie de stat urmând a fi achitată timp de 25 de ani din surse publice.

La patru ani distanță de la frauda bancară, cunoaștem că aceasta nu a fost un eveniment izolat, o serie de acțiuni bine definite fiind întreprinse pe parcursul mai multor ani. În linii generale tot acest proces s-a derulat pe mai multe direcții cuprinzând o bună parte din mediul financiar-bancar, implicând funcționari de rang înalt din instituții ale statului și având o puternică susținere în mediul politic. Totodată, frauda scoate în evidență câteva etape și elemente distincte care, privite individual, nu presupun neapărat careva încălcări sau intenții frauduloase, dar care privite în ansamblu oferă o imagine clară asupra fenomenului pe care îl cunoaștem drept „furtul miliardului”. Asigurarea proprietății și controlului asupra celor trei bănci[1], concentrarea activității de creditare către un singur grup, utilizarea unor mecanisme de spălare a banilor pentru a ascunde traseul mijloacelor bănești sunt cele mai importante elemente ce au permis sustragerea unor fonduri de ordinul miliardelor de lei din sectorul bancar.

Până în prezent, costurile directe aferente fraudei bancare se ridică la 1,5 mlrd. MDL fiind totodată calculate plăți de circa 23 mlrd. MDL pentru următorii 23 de ani. De cealaltă parte, până în prezent doar 1,2 mlrd. MDL au fost recuperate din lichidarea celor trei bănci (780 mil. MDL până la convertirea garanției în datorie publică și 427 mil. MDL – după). Totodată, acești bani nu a fost utilizați pentru achitarea anticipată a datoriei față de BNM. Vărsarea banilor recuperați în bugetul de stat în detrimentul rambursării anticipate a datoriei înseamnă că, chiar și în cazul puțin probabil de recuperare integrală a fondurilor, povara dobânzilor aferente acestei datorii va rămâne pe umerii cetățenilor (circa 10 mlrd. MDL.). Recent, Procuratura Generală a prezentat strategia de recuperare a mijloacelor fraudate. Aceasta operează cu suma de 13,34 mlrd. MDL – echivalentul obligațiunilor emise pentru acoperirea garanției, recunoscând de fapt, că o valoare exactă a cuantumului fraudei bancare nu a fost stabilită. De asemenea, nu există claritate nici privind venitul obținut din înstrăinarea acțiunilor blocate și anulate de către BNM. Strategia menționează că până la 2 mlrd. MDL urmează a fi încasate din vânzarea acestor pachete de acțiuni, în timp ce valoarea acțiunilor nu depășește 1,2 mlrd. MDL.

Pe lângă costurile directe, frauda bancară a avut și alte costuri asupra economiei țării prin reducerea puterii de cumpărare a cetățenilor, creșterea costurilor de deservire a datoriei publice și încetinirea ritmului de creștere economică. Puterea de cumpărare a unui leu astăzi este cu 29% mai mică decât în luna decembrie a anului 2014. Simultan, din cauza politicii monetare restrictive, a avut loc majorarea costurilor de finanțare atât pentru stat cât și pentru sectorul privat. Pe de altă parte, un efect colateral pozitiv al crizei a fost demararea procesului de reformă a sectorului bancar. Problemele de acționariat și prezența intereselor obscure care au dominat sectorul bancar de la independența țării și care au stat la baza fraudei par în final să se disipeze.

Adițional volumului fraudei, investigațiile demarate au scos la iveală o serie de carențe de ordin legislativ și instituțional în ceea ce privește reglementarea și supravegherea entităților financiare. Drept rezultat, acțiunile de reformă au demarat într-un ritm alert, accentul fiind pus inițial pe stabilizarea situației și depășirea momentului de criză, ulterior fiind realizate acțiuni ce țin de modernizarea practicilor de supraveghere și intervenție în activitatea băncilor. Astfel, pe parcursul anului 2016 a fost aleasă o nouă conducere a BNM și au fost operate modificări la cadrul legislativ menite să fortifice competențele de supraveghere și să asigurare independența regulatorului față de deciziile instanțelor de judecată. De asemenea, odată cu adoptarea Legii privind redresarea și rezoluția băncilor în octombrie 2016, în legislația națională au fost transpuse instrumente noi de intervenție în caz de criză, suficient de rapide și diversificate pentru diferite situații critice în care poate ajunge o bancă. În baza acestor noi competențe, BNM a demarat un proces complex de evaluare a situației reale la cele mai mari bănci din sector, fiind stabilite planuri individuale de asanare a situației pe diferite aspecte de la caz la caz.

Pe fundalul reformelor, riscul utilizării fondurilor publice pentru salvarea băncilor insolvabile s-a diminuat considerabil, însă nu a fost eliminat în totalitate. Aprobarea noii legislații privind rezoluția și redresarea băncilor a redus acest risc, însă continuă să existe careva inconsistențe între actele normative vis-a-vis de acordarea de către BNM a creditelor de urgență pentru bănci. Mai mult ca atât, consecințele negative deja suferite de societate, cuplate cu costurile ce urmează a fi acoperite, impun implementarea cât mai urgentă a unui șir de acțiuni cum ar fi: (i) recuperarea fondurilor delapidate și achitarea anticipată a datoriei; (ii) instituirea unui mecanism eficient și regulat de comunicare cu publicul privind investigarea și recuperarea fondurilor fraudate; (iii) investigarea modului în care au fost utilizați banii acordați de BNM celor 3 bănci și determinarea rolului celorlalte bănci implicate; (iv) ajustarea integrală a legislației pentru a nu permite băncilor insolvabile să beneficieze de garanții din partea statului în viitor.


  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •