Dacă ne-am trezi, ipotetic, într-o dimineață de 14 noiembrie 1918, am vedea lumea și Europa, într-o euforie de nedescris, bucurându-se de lucruri și evenimente care acum sunt blamate și inhibate. Spre exemplu naționalismul. Deci războiul tocmai se terminase, Puterile Centrale erau înfrânte, statele Antantei jubilau, imperiile cădeau, iar efervescența naționalismului făcea ca zeci de state să apară pe ruinele lor. Curios, tocmai naționalismul pe care acum câteva zile președintele Macron îl găsea îngust, brutal și vinovat de atrocitățile războiului, era cel care a zidit Europa de atunci, care în mare parte este Europa de acum. Tocmai pentru cei care se feresc și se tem de naționalism, ca o manifestare a unor sentimente firești de atașament față de un spațiu istoric, o limbă, o cultură, o identitate constituită secular sau milenar, vreau să le aduc aminte ce era Europa acum o sută de ani.

Naționalism vs Imperialism și reconfigurarea Europei

Așadar, Germania era un imperiu european și extra-european, este adevărat recent creat, în care alături de germani locuiau polonezi, danezi, francezi, fără a lua în considerație anumite colonii africane sau asiatice. Polonezi mai trăiau în Imperiul Rus și în Imperiul Austro-Ungar, pentru că toate cele trei imperii au conspirat și au dezmembrat poporul polonez la 172-1795, lăsându-l fără stat peste o sută de ani. Renașterea acestui popor, care la 11 noiembrie 1918, reclădea cea de-a doua Republică, dincolo de efectele și contribuția războiului, este greu de imaginat fără rezistența prin naționalism, prin conservarea valorilor tradiționale sacro-sancte care le-a permis supraviețuirea ca națiune.

Imperiul Rus era o temniță a popoarelor. Este bine știut. Odată cu războiul mondial, revoluția rusă și războiul civil, Rusia s-a rupt în bucăți, iar forța naționalismului a dat naștere mai multor entități statale, care își au originea în acele timpuri și pentru care această dată rămâne până în prezent zi națională: Finlanda devine independentă la 7 decembrie 1917; apoi cele trei state baltice (Lituania la 16 februarie 1918, Letonia 18 noiembrie 1918 și Estonia la 24 februarie 1918); urmate de Basarabia care la 24 ianuarie 1918 își proclamă independența, după care se unește la 27 martie cu România; Ucraina,  Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan devin și ele independente pentru o scurtă perioadă, înainte de a fi înghițite de hăul bolșevic. Da chiar și în aceste circumstanțe, referința la experiența de statalitate din acele timpuri a fost o constantă în perioada sovietică și a devenit un imbold de acțiune în condițiile anilor 1989-1991.

Monarhia dualistă Austro-Ungară pretindea la o condiție imperială „luminată”, unde alături de austrieci și unguri, locuiau într-o construcție quasi-federală mai multe popoare, printre care români, cehi, slovaci, italieni, sloveni și croați. Odată cu înfrângerea gigantului habsburgic în marele război, din această construcție s-a ales de asemenea praful: Austria și Ungaria au devenit republici, state naționale tipice, chiar în anul 1918, prima exprimând dorința de unire (Anschluss) cu Germania, intenție curmată de intervenția Franței, care nu dorea să vadă o Germanie lărgită după război; România realiza reîntregirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului și Bucovinei, care împreună cu Basarabia puneau la 1 decembrie 1918 începuturile statului român reîntregit, un vis de secole al naționaliștilor români; Cehii și Slovacii se uneau într-un stat confederativ Cehoslovacia, la 28 octombrie 1918, considerând mai apropriată această formă de concubinaj politic, bazată pe o rudenie lingvistică și culturală; la fel au procedat și vecinii lor, slavii de sud – sârbii, croații și slovenii, care împreună cu bosniacii și macedonenii puneau fundamentele unei construcții supranaționale – Regatul  sârbo-croato-sloven – devenit din 1929 Iugoslavia.

Imperiul Otoman dispărea pentru totdeauna, înfrânt în război, erodat de mișcările naționale care s-au desprins rând pe rând cu ajutorul Occidentului (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Albania), devenind în cele din urmă o republică în 1923, un stat națiune în devenire.

Naționalismul și principiul auto-determinării au devenit elementele fundamentale pe care s-a așezat Europa acum o sută de ani. Pentru ca peste o sută de ani acestea să nu mai fie bune. Patru imperii multinaționale au căzut, zeci de state naționale au apărut, înglobând peste 60 de milioane de minorități, care trăiau până la acel moment în aceste imperii și care atunci s-au pomenit în propriile state, libere să se procreeze politic, social și cultural. Așa cum a fost și cazul românilor din Basarabia.

 

Demonizarea naționalismului între mit și realitate

Desigur tot rivalitățile naționale au îngropat Europa în perioada interbelică, făcând unii cercetători în studierea naționalismului și etnicității să vorbească de un naționalism „bun”, „creativ” și „pozitiv”, care s-a dezvoltat  în Occident și a făcut Europa de Vest o civilizație, și un naționalism est-european „rău”, „violent” și „barbar”, care a adus numai războaie și nenorociri. În esență, la momentul de ruptură a Imperiilor estice, când naționalismul era o partidă câștigătoare, el a fost crescut și încurajat tocmai de puterile occidentale, Franța și Marea Britanie, care erau la rândul lor imperii, cu largi posesiuni extra-europene.  Nu este secret, că principiul auto-determinării a fost judecat nuanțat la Conferința de Pace de la Paris, când unor învingători, cum ar fi Polonia sau Cehia, din realism politic, li s-au dat teritorii germane, chiar dacă acest lucru contravenea spiritului timpului. Alții și le-au luat singure, cum a făcut Italia cu Tirolul de Sud, Trentino și Fiume. Iar cazurile sunt multiple.

Sigur naționalismul est-european a avut propria dinamică, fapt care nu a permis coalizarea regiunii într-o construcție supra-națională care să le protejeze interesele în eventualitatea revenirii marilor puteri la vechile habituri expansioniste. Lituania și Polonia s-au războit tot interbelicul din cauza orașului Vilnius, pe care ambele state îl considerau al lor; Polonia era supărată pe Cehoslovacia din cauza posesiei asupra Teschenului, pe care-l credea polonez; Ungaria își dorea teritorii de la Cehoslovacia și se războia cu România pentru Transilvania; Bulgaria voia și ea de la România Cadrilaterul, apoi de la sârbi Macedonia și de la greci ieșirea la Marea Egee. Dar sucombarea Europei de Est, iar odată cu aceasta și a întregii Europe, în prăpădul războiului, nu a fost doar vina naționalismului estic, ci mai curând al rivalităților și pretențiilor marilor puteri ale continentului, care pe de o parte nu-și văzuse rezolvate treburile în Primul Război Mondial, iar pe de altă au văzut în Europa de Est un teren al ambițiilor imperiale de altă dată. Germania și URSS își doreau cu tot dinadinsul dispariția statului polonez; URSS urzea planuri expansioniste față de toți vecinii său vestici, de la Marea Baltică la Marea Neagră; Italia privea cu poftă spre coasta dalmațiană și peninsula Istria, visând odată să vadă Iugoslavia fărâmițată, iar Franța a încercat să articuleze o linie de rezistență din statele est-europene, tocmai pentru a contracara aceste aspirații revanșiste ale Germaniei, Italiei și URSS.

Războiul Rece și „înghețarea” naționalismului

Într-un mod paradoxal, naționalismul a dat naștere Europei după Primul Război Mondial și tot el a omorât-o, provocând cea mai mare conflagrație din istoria umanității. Aceste lecții de istorie au stat desigur la originea proiectului de integrare europeană după cel de-al Doilea Război Mondial. Naționalismul a fost pus la respect, tendințele supra-naționale au prins curaj, contur și forme politice, economice și sociale, în două dimensiuni paralele și concurente. Vestul și-a făcut propria construcție transnațională, bazată pe liber consimțământ și consens, a cărui expresie au fost Comunitatea Economică Europeană și NATO, iar Estul a dat naștere propriului model de integrare, unul violent și de constrângere, prin care URSS a înglobat statele comuniste în CAER și Organizația Tratatului de la Varșovia. Ținut la respect, naționalismul a trăit sindromul „frigiderului”, adică senzația că a dispărut pentru totdeauna, convins fie de bunăstarea și prosperitatea modelului occidental, fie de puterea ideocrației marxist-leniniste, atotputernică în estul continentului. Doar că toate au sucombat în tumultul prăbușirii de imperii și blocuri la sfârșitul anilor 1980, când naționalismul a dat naștere unor alte state, iar altora le-a restabilit independența. Din URSS au ieșit 15 state naționale și o duzină de proto-state nerecunoscute sau recunoscute parțial; Cehia și Slovacia au spus adio statului cehoslovac; iar Iugoslavia s-a pulverizat în șapte entități statale după mai multe războaie sângeroase, în care naționalismul local a recăpătat puterea și vigoarea de nebănuit după 50 de ani de constrângere și marginalizare.

Naționalismul revine: este pericol?

Uniunea Europeană a propus un model alternativ de consolidare a continentului european, bazat pe multiculturalism, democrație, pluralism, unitate în diversitate, care părea a fi viabil și consolidat până la un moment. Programele școlare s-au schimbat, predarea istoriei a încercat să excludă componenta națională, mișcând accentele spre principiile mai sus menționate, doar că toate aceste eforturi s-au dovedit sterile într-o lume în care puterile emergente din estul imediat (Rusia și Turcia) sau cel îndepărtat (China) se revendică de la un naționalism accentuat, cu valențe imperiale evidente, care în opinia lui N. Berdeaev constituie forma supremă de expresie a naționalismului. Vitalitatea Occidentului, a Europei în general, dincolo de supremația sa tehnologică și instituțională, s-a bazat pe loaialitatea cetățenilor săi față de propria identitate, de limba și cultura pe care o poartă de secole, de atașamentul față de spațiul istoric de reproducere firească, lucru care nu trebuie uitat când se încearcă retezarea naționalismului.

Toate imperiile, indiferent de durată și trăinicie, au sucombat în lupta cu naționalismul, lucru de care s-a ciocnit actualmente și proiectul european, măcinat de mai multe expresii ale naționalismului local sau național, de la catalani și basci, la liniile de rezistență națională manifestate de britanici, olandezi, italieni, unguri sau polonezi. Naționalismul nu trebuie decapitat, marginalizat sau considerat un pericol. Din contra, într-o epocă în care europenii s-au dezvățat să lupte pentru propria securitate, fără a mai vorbi de incapacitatea unei proiecții de politici în exterior, tocmai revenirea la naționalismele creative, bazate pe tradiții seculare, de loialitate față de pământ și țară, față de istorie, devine forța motrice a unității și coeziunii. Capcana în care au căzut europenii prin multiculturalism și diversitate, constă tocmai în dezarticularea loialității față de propriile țări și încercarea proiectării acestei loialități față de valori și instituții, încă străine și neclare europenilor. Descurajând naționalismul și stigmatizându-l în permanență, proiectul european a dat naștere unei generații lipsite de atașament față patriile istorice, care se proiectează într-o lume lipsită de frontiere, într-o lume a globalizării care atunci când va dori să se protejeze contra altor lumi mai puțin deschise, nu va avea cu cine să o facă. Pentru că această generație a fost dezarticulată identitar, ruptă de la un spațiu istoric de referință, față de care a dezvoltat un atașament genetic, identic cu sacrificiul de sine, și proiectată într-un alt spațiu existențial, care nu are pentru ea aceeași valoare semantică și pentru care nu este pregătită să se sacrifice.

Dacă proiectul european nu va reuși remedierea acestei disfuncționalități în raport cu naționalismul, atunci într-o epocă a marilor tulburări, inerente într-un viitor apropiat, popoarele europene se vor întoarce spre ele însuși, pentru a-și apăra propria patrie, așa cum au făcut întotdeauna. Pentru că în aceasta a constat forța creatoare a naționalismului, care acum o sută de ani dădea naștere unei noi Europe, o Europa care încă mai este în noi.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
control_parental_starnet

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here