Acum o sută de ani românii erau un popor fericit. O asemenea afirmație pare paradoxală prin prisma faptului că pierderile românești în războiul, care tocmai luase sfârșit, au fost de aproximativ 300 000 de militari căzuți la datorie şi circa 80 000 de răniți grav. Din categoria civililor au  decedat peste 700 000 de oameni, moartea lor survenind din cauza bolilor (inclusiv 350 mii din cauza tifosului exantematic), a mizeriei şi a numeroaselor suferinţe cauzate de armatele străine. Dar românii erau fericiți. Se terminase războiul, aliații au învins, statul român supraviețuise și Basarabia era alipită, prin votul Sfatului Țării din 27 martie/9 martie 1918.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia soseau l 228 de delegați dintre care 680 erau aleși prin vot universal în cele 130 de circumscripții electorale din toate judeţele Transilvaniei, iar restul, de 548 de delegaţi reprezentau organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti de pe întreg teritoriul Transilvaniei.

În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, la Alba Iulia au sosit peste 100 000 de oameni ca să hotărască unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. În dimineaţa zilei de 18 noiembrie/l decembrie 1918, relatau martorii oculari, oraşul Alba Iulia, de la gară până la vârful cetăţii, era ticsit de mulţime. Pretutindeni fâlfâiau drapele tricolore, iar în oraş domnea o atmosferă de sărbătoare. Soseau mereu trenuri încărcate cu ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri, soldaţi, muncitori, meseriaşi etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizaţiile de partid şi militare, asociaţiile şi societăţile culturale. Şoselele erau împânzite de căruţe, călăreţi şi pietoni.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost deschisă la ora 10.30 de către Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Marelui Sfat Naţional Român, care în cuvinte emoţionante a remarcat importanţa momentului istoric. Prin convocarea Adunării Naţionale, Marele Sfat Naţional Român (Consiliul Naţional Român) şi-a îndeplinit datoria faţă de naţiune, de aceea şi-a depus mandatul şi a predat întreaga putere în mâinile înaltei Adunări. Astfel, Adunarea Naţională era abilitată să ia hotărâri decisive.

În calitate de oaspeţi de onoare la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat din partea românilor din Basarabia, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Ţării, şi Grigore Cazacliu, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău.

Actul unirii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România, pecetluit la Alba Iulia, a avut un puternic ecou în întreaga ţară. Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a întregului neam românesc. În timp ce la Alba Iulia se săvârşea măreţul act al Unirii, cei ce n-au putut fi de faţă îl sărbătoreau cu entuziasm în toată Transilvania, în celelalte teritorii locuite de români. Adunări naţionale au avut loc la Oradea, Beiuş, Arad, Timişoara, Lugoj, Mediaş, Deva, Turda, Bistriţa, Năsăud, Sibiu, Braşov şi în alte localităţi din Ardeal. Impresionante au fost acţiunile de manifestare şi patriotism românesc în oraşele, târgurile şi satele din părţile Moldovei, Olteniei, Dobrogei şi Munteniei, ieşind în evidenţă cele de la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Turnu Severin, Galaţi, Constanţa, Bacău, etc.

Mai înainte, la 15 noiembrie stil vechi/28 noiembrie stil nou avea loc Unirea Bucovinei cu România, iar la 27 noiembrie stil vechi/9 decembrie stil nou, adică la nouă zile după Transilvania și la douăsprezece zile după Bucovina, Basarabia renunța la condițiile Unirii și se revărsa firesc în cadrul statului român reîntregit.

În anul 2018 românii sunt un popor nefericit. Chiar dacă n-au avut război, foamete, tifos exantematic sau alte forme de suferință pe care strămoșii lor le-au trăit la sfârșitul Primului Război Mondial. Sunt nefericiți pentru că sunt dezbinați, spre deosebire de românii de acum o sută de ani care erau uniți.

Prima și cea mai fundamentală dezbinare, spre deosebire de anul 1918, este faptul că Basarabia nu mai este parte a României. Și nu se știe când va fi, dacă pornim de la premisele actuale de separare. Putem să simulăm desigur faptul că Anul Centenarului a apropiat această unire, dar nu este nici pe departe așa. Atât românii din stânga Prutului, cât și cei din stânga, de 30 de ani încearcă să-și demonstreze sie însuși, cât și altora, că vor această Unire, doar că ea este mai departe ca niciodată. N-a avut revoluția română de la 1989 suflu național de reunificare, așa cum l-a avut revoluția de la 1848 sau cea de la 1918. Au scăpat românii de comunism (sau au avut iluzia), dar dezideratul unirii a fost mai mult articulat la Chișinău decât la București, pentru că ieșirea din URSS a fost la noi expresia unei adevărate mișcări naționale, de reunificare cu Patria-mamă, așa cum s-a proclamat în Declarația de Independență și cum s-a văzut prin adoptarea simbolurilor naționale de atunci (limbă, stemă, tricolor, imn, denumirea străzilor, etc.).

Spre deosebire de românii basarabeni de acum 100 de ani, suntem dezbinați fundamental în chiar Basarabia. Între cei care se consideră români și vorbitori de limbă română, cei care se cred parte integrantă a spațiului istoric, cultural și civilizațional românesc, și cei care se vor moldoveni, cu propriul stat moldovenesc, de multe ori anti-românesc, cu o limbă și o istorie moldovenească distinctă, pentru că teoriile și practicile identitare sovietice dintre 1924 și 1918 și-au făcut până la urmă efectele, dezbinând populația românească a Basarabiei. Acum o sută de ani erau alte dezbinări, între cei care doreau o unire necondiționată și cei care voiau anumite condiții, pentru că acesta era crezul lor politic, dar la nivelul elitelor nu existau ezitări în asumarea identității românești în mod holist și plenar.

În 2018 românii de peste Prut sunt dezbinați între cei care susțin clica oligarhică PSD-istă și o țară întreagă care luptă să restabilească credibilitatea României afectată profund de această anormalitate politică. Și în anul 1918 România a avut o oligarhie a marilor proprietari, un guvern al moșierilor condus de Marghiloman, doar că acei „oligarhi” erau înainte de toate români-unioniști, iar pentru românii de la 1918 principiul unității naționale era de-asupra intereselor sociale sectare și de grup. Prin urmare, moșierul Marghiloman nu l-a ales pe moșierul Krupenski sau Sinadino pentru a face Unirea, ci s-a solidarizat cu Ion Inculeț, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa sau Ion Buzdugan, care erau fii de țărani, din talpa Basarabiei, care și-au dorit sincer Unirea cu România și au luptat pentru realizarea acestui ideal. Asta este deosebirea fundamentală între oligarhii români ai anului 1918 și cei ai anului 2018, pentru care supraviețuirea personală este mai presus de interesul național. Or, spre deosebire de Marghiloman, la o sută de ani oligarhul Dragnea și-a ales camarad de acțiune politic pe oligarhul Plahotniuc, pentru care supraviețuirea personală și a regimului său criminal este de asemenea de-asupra intereselor unei țări care se zbate în sărăcie și mizerie.

La o sută de ani de la Unire, românii din Basarabia mai sunt dezbinați între cei care vor o nouă țară, liberă, democratică și europeană, condusă de elite tinere, sincere și integre, și cei care vor cu tot dinadinsul să o mențină în întuneric, flămândă, săracă, disperată și întotdeauna cu gândul la ducă. Pentru că așa vrea regimului lui Plahotniuc să-și asigure supraviețuirea, prin înstrăinarea noastră de civilizația occidentală, care l-a repudiat în totalitate, și apropierea de spațiul euroasiatic, din care s-au rupt acum o sută de ani basarabenii prin votul Sfatului Țării.

Iar pentru a face lucrurile și mai dramatice, acest regim a fragmentat chiar și românii basarabeni între dânșii, oameni de aceleași idei și gânduri, unioniști sinceri, care în alte circumstanțe ar fi acționat ca un tot întreg și ar fi adus Basarabia alături de România. Avem unioniști în Partidul Democrat, care spun acest lucru tare și răspicat peste tot, avem unioniști în Partidul Liberal, care se crede cel mai unionist partid. La fel de unionist este și Partidul Unității Naționale sau Partidul Național Liberal, tot așa cum pe timpuri a fost și Partidul Național Creștin – Democrat. Unioniști sunt și rătăciții care acum au creat un bloc electoral „euro-unionist”, cu care vor să asalteze urnele de vot la 24 februarie. Fără a mai spune că întreaga mișcare de opoziție față de regimul oligarhic este alcătuită în majoritate din români moldoveni, pentru care ideea de reunire cu România nu este una străină, fie ea văzută diferențiat și realizată altfel decât a fost făcută acum o sută de ani. Prin urmare, a te declara că ești mai unionist ca alți unioniști sau că ești mai român ca alți români, este fie o dovadă de senilitate politică și existențială, fie una de angajament în favoare regimului sau a Moscovei, care actualmente par fi una și aceiași.

Anul Centenarului a unit până la urmă românii din România și R. Moldova. În două dimensiuni. Una oligarhică și alta anti-oligarhică. Așa am înțeles noi sa facem Unirea după o sută de ani. În primul caz, de ambele maluri ale Prutului avem dovezi elocvente ale inclinațiilor spre autoritarism și chiar dictatura, cu asalt asupra instituțiilor statului și chiar preluarea acestora de către un grup restrâns de oameni și/sau partide politice (PSD în România și Partidul Democrat în R. Moldova ), care le folosesc în propriile interese si pentru beneficiu personal.

În cel de-al doilea caz, românii de la București, Iași, Timișoara sau Chişinău s-au ridicat împotriva acestor forțe oligarhice, demonstrând capacitate de solidarizare, mobilizare și protest. Orice opțiune politică în afara acestor două forme de protest social și politic nu are menirea decât să adâncească ruptura dintre românii din cele două state, continuând a-i menține uniți în dezbinare. Chiar și după o sută de ani.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •