Unirea a fost dintotdeauna, pentru mine, un subiect sensibil. Eu sunt român de când mă știu și niciodată nu mi-am pus, nici măcar pe o clipă, problema apartenenței mele etnice. Sunt român pentru că am crescut citindu-i pe Creangă, Ispirescu, Caragiale, Rebreanu, Eminescu și Alecsandri.

La televizor, în copilărie întotdeauna am ales să urmăresc TVR 1. Iar după lecturi, jurnaliști precum Radu Naum, Cosmin Cernat, Mihai Constantin, Emil Grădinescu, Vlad Enăchescu, Raluca Moianu, Marina Almășan, m-au învățat să vorbesc corect românește și să iubesc această limbă.

Sunt român pentru că am plâns de bucurie la golurile lui Adrian Ilie, Viorel Moldovan și Ionel Ganea de la Mondiale și Europene, așa cum am plâns de tristețe la cele ale lui Davor Suker sau Rudonja. Am avut lacrimi de mândrie când în 2000, pe podiumul Olimpiadei de la Sidney, la gimnastică individual compus au urcat trei românce. Iar la Revelionul din 2007, în noapte dintre ani, când România a devenit membră UE, aflându-mă într-o gașcă de prieteni care deschideau sticlele de șampanie, am ales să cânt „Deșteaptă-te române!”, pentru că așa o făceau cei din una din piețele din București.

Nu am făcut însă niciodată bravadă din faptul că sunt român. Cel puțin nu în Republica Moldova. Am spus în schimb, peste tot pe unde am călătorit, cu mândrie și fruntea sus, că sunt român. Inclusiv în Rusia, acolo unde am mers la Campionatul Mondial din această vară și am purtat tricoul naționalei României.

Nu am considerat niciodată că trebuie să mă bat cu pumnul în piept și să strig în gura mare că sunt mare român și unionist. Cei care mă cunosc știu însă bine că eu, în Republica Moldova, am vorbit întotdeauna românește cu cei care mi s-au adresat sau mi-au răspuns în rusă.

Consider că a fi un bun român trebuie să demonstrezi, în primul rând, prin fapte. Să acționezi de așa fel încât să nu-ți faci niciodată de rușine țara, patria, națiunea. Nu să strigi, dar să acționezi.

Și acum, mă simt destul de incomod pentru că a trebuit să scriu aceste lucruri despre mine. Dar am simțit că era nevoie să fac aceste precizări pentru a fi mai clar în rândurile ce urmează.

Despre „politica unionistă”

Am văzut în ultimele zile o mare agitație pe așa-zisul „segment unionist” politic. Indivizi de tot felul, de la foști membri de partid din perioada sovietică, apoi emisari la Moscova, iar mai recent sfătuitori de-ai lui Lucinschi, Urecheanu, Filat și Plahotniuc, trecând pe la profitori care au devenit milionari de la 2009 încoace pe seama românismului și încheind cu niște tineri care par sinceri, toți spun că ei „reprezintă unioniștii” și că vor voturile acestora la 24 februarie.

În același ton cântă și unii indivizi dubioși de pe la București, care nu până demult îl promovau cu multă abnegație pe Plahotniuc, inclusiv îi aduceau acestuia elogii și spuneau că-i cel mai bun candidat pentru funcția de premier.

Totodată sunt lansate tot mai multe atacuri la adresa blocului „ACUM”. Că, vezi Doamne, că cei de acolo antiunioniști, antiromâni, că nu ar reprezenta „electoratul unionist” și că „e nevoie de alternative”.

Lucruri care m-au deranjat. Pentru că sunt neadevărate. Am așteptat să văd cum arată lista blocului „ACUM” pentru alegerile din 24 februarie și am simțit nevoia să intervin.

Urmăresc cu mare atenție toate scrutinele electorale de după 2001. Cunosc listele principalelor partide care au candidat în ultimii 18 ani la alegeri și cine sunt deputații pe care i-au propulsat în Parlament. Ei bine, pot spune, cu toată responsabilitatea, că nu a existat nicio listă electorală, până astăzi, care să conțină atât de mulți români, unioniști, cu șanse să ajungă deputați.

Îi cunosc bine pe majoritatea celor din lista ACUM. Pe cel puțin jumătate dintre ei personal. Și știu sigur că, din primii 25, cel puțin 15 se consideră români și sunt și unioniști, chiar dacă unii dintre ei nu au afirmat public acest lucru. Și au demonstrat-o inclusiv prin fapte.

Iar de restul de până la 25, cred că majoritatea nu ar avea nicio problemă cu unirea, dacă vreodată se va ajunge la un referendum în acest sens. Și absolut toți sunt adepți convinși ai integrării europene, care, la această oră, pare cea mai realistă variantă de a scăpa de granița de la Prut.

Nu vreau să acuz pe nimeni. Nu vreau să pun etichete. Dar mi se pare total lipsit de responsabilitate ca într-un astfel de context să sari cu orgoliile personale, să te bați cu pumnul în piept că doar tu reprezinți unioniștii, să ataci singurii adversari redutabili ai alianței oligarhice Plahotniuc-Dodon.

Pentru că ce altceva decât lipsă de responsabilitate poate fi atunci când știi foarte bine că nu ai absolut nicio șansă să treci pragul electoral, iar în circumscripții poți spera doar la a rupe câteva procente tocmai de la blocul „ACUM”? Voturi care odată luate nu vor face nimic altceva decât să faciliteze victoria în acele circumscripții pentru candidații lui Dodon și Plahotniuc.

Sigur că greșesc pe undeva și cei din „ACUM”. Poate pentru că unioniștii din lista lor nu vorbesc suficient de des și tare despre ce înseamnă România și unirea. Poate pentru că nu au avut suficientă experiență să atragă tot ce e bun pe acest segment. Însă orice bun român înțelege, cu siguranță, că lupta care se dă la 24 februarie e mult prea importantă pentru a cădea pradă unor orgolii prostești.

O victorie categorică a lui Plahotniuc și a socialiștilor ne va îndepărta și mai mult nu doar de Uniunea Europeană, ci și de România. Dar, cel mai trist și grav, după ce au fost goniți deja sute de mii de oameni cu mentalitate occidentală, tineri, buni români cea mai mare parte dintre ei, un nou eșec al forțelor proeuropene îi va determina să plece și pe restul. Iar atunci idealul unirii va fi și mai departe.

Alex Cozer

PS: Haideți să aruncăm un ochi și peste Prut. Să vedem pe cine susțin astăzi forțele politice pro-occidentale reale de la București, la Chișinău. Forțe care, cel mai probabil vor câștiga viitoarele alegeri europarlamentare și se vor afla la guvernare din 2020. Pe cine susțin PNL, USR sau noul partid al lui Dacian Cioloș?

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •