Pe măsură ce examinăm diverse soluții pentru impasul politic în care ne găsim, ne întoarcem involuntar la problemele de fond ale statului nostru.

La o privire superficială, de la înălțimea zborului unui avion, sunt niște probleme ușor surmontabile, aproape floare la ureche. E iluzia pe care au avut-o și unii oficiali străini, veniți la Chișinău să facă reforme, care în primă instanță s-au lăsat înșelați de dimensiunile mici ale acestui teritoriu, privindu-l, la scară largă, ca pe un punct pe hartă. Dar după ce și-au calibrat obiectivele, au descoperit la fața locului un păienjeniș de interese, scheme și răfuieli ca-n vechiul Bizanț.

În contextul politic actual, una din problemele majore care ies la suprafață este forma fără conținut a instituțiilor guvernamentale cu care PD își ademenește viitorii parteneri de coaliție.

Blocul ACUM nu riscă, iar socialiștii încă ezită să facă o coaliție cu actualul partid-stat, pentru că n-au nici o certitudine că ar căpăta întreaga autoritate necesară pentru gestionarea ministerelor pe care le-ar prelua. Din contră, dacă bat palma cu PD, riscă să se aleagă cu câte o ladă nouă și frumoasă ca aceea din podul Sfintei Vineri, din care foarte curând ar ieși, să-i înghită, balauri și alte lighioane hrăpărețe.

Câtă vreme nu voința politică rezultată din voturile electoratului, ci un punct de comandă ocult este factorul care ordonează și coordonează instituțiile de stat, atât blocul ACUM, cât și PSRM, se află pe un teren minat. Oriunde ar călca, riscă să sară în aer.

Agitația de pe scena politică are sens doar dacă ea urmărește resetarea sistemului și repunerea sa pe baze democratice, nu preluarea și perpetuarea lui în forma sa actuală. Pentru că așa cum se prezintă acesta în momentul de față, este redutabil doar pentru a torpila orice inițiativă progresistă.

Asta trebuie să înțeleagă cetățenii care critică opoziția pentru lipsa ei de cooperare cu PD. Orice trimitere naivă sau rău intenționată la coalițiile reușite dintre stânga și dreapta din Germania reprezintă la Chișinău o analogie falsă, care nu ține cont de realitatea de pe teren. Inconsistența instituțiilor face imposibilă aplicarea teoriilor moderne despre politică.

Există probabilitatea ca și unii deputați să nu vadă pădurea din cauza copacilor, fiind absorbiți peste măsură de fobii vechi și jocuri actuale pe care nu le stăpânesc până la capăt și care îi obsedează, ceea ce le reduce capacitatea de a lua decizii lucide.

În acest teritoriu lucrurile nu merg și perspectivele sunt cețoase pentru că ceea ce ni se părea tranziție s-a transformat aproape fără să ne dăm seama în restaurație. Făcând pași înapoi, Republica Moldova devine tot mai puțin pregătită să absoarbă regulile și conduita civilizației din care pretinde că face parte. Și cu cât mai puțin dispusă este să revină la un punct zero în care să-și așeze instituțiile ca la carte, cu atât mai mult se îndepărtează de șansa ei de a fi în rând cu lumea.

În plus, amânarea unui moment de cotitură conduce în mod invariabil la șubrezirea acestei construcții statale care și-așa scârțâie din toate încheieturile, cu toate consecințele devastatoare pentru locuitorii ei, câți au mai rămas.

E de ajuns un singur exemplu: numai un orb nu vede ce pericol imens ne paște dinspre regiunea transnistreană, care, după cum s-a văzut la alegerile parlamentare, nu este doar o sursă de ideologie sovietică, instabilitate și comerț tenebros, dar și un exportator de populații migratoare, dornice să intervină în soarta statului pe care nu-l recunosc, dar ai cărui cetățeni sunt.

Cine să se opună acestui tăvălug, când înțelegerile oligarhice prevalează asupra intereselor colective? Dacă ar fi scoase la raport pe această temă, unele instituții abilitate ar trebui dizolvate pentru inacțiune sau inculpate pentru trădare de patrie.

Lucrurile par să fi ieșit de sub control, după ce mai întâi agrarienii, pe urmă comuniștii, iar acum și pediștii, au călcat în picioare normele elementare de siguranță națională, denaturând sensul existenței Republici Moldova, așa cum a fost stabilit în perioada Renașterii Naționale.

Sunt probleme care nu ne interesează decât ocazional, deși ne trag înapoi ori de câte ori vrem să avansăm pe calea pe care ne-am ales-o în 1991. Dar ele ne deschid ochii pe care de obicei îi ținem strâns închiși, de teama de a ne trezi la realitate.

Și Transnistria e doar un exemplu care arată cum vreme de 30 de ani am mimat statalitatea, lăsând la voia întâmplării un sfert din țară. La fel ca teritorialitatea, celelalte construcții care definesc statul sunt, de fapt, doar o fațadă, ca satele generalului Potiomkin.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •