Până vom reuși să ne măsurăm șansele ieșirii din menghinea statului captiv, după schimbarea puterii la Chișinău, ar trebui să ne aducem aminte de unde a pornit Răul și să ne întrebăm: de ce am ajuns să fim un popor atât de lax, dispus mai degrabă să suporte nedreptatea și chiar să colaboreze cu ea, decât să i se împotrivească? Acesta e rolul intelectualului, al artistului: să dezvăluie cauzele tragediei, să încerce să înțeleagă, să formuleze avertismente.

Vineri, 28 iunie, la Cinematograful „Patria Loteanu” din Chișinău a avut loc premiera filmului Siberia din oase, produs de OWH Studio – director Virgiliu Mărgineanu –, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova, în asociere cu Moldova-Film și Paradox-Film de la București. Leontina Vatamanu, regizoarea filmului, oferă întrebărilor de mai sus un răspuns deopotrivă edificator ca sens și revelator ca expresie cinematografică, ajutată de o echipă animată de o idee nobilă și de un sentiment al datoriei morale.
Ziua de 28 iunie n-a fost aleasă întâmplător. Cei 79 de ani de la ocuparea de către URSS a teritoriilor românești Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța la 28 iunie 1940 – de când au început toate nenorocirile noastre – și-au aflat o semnificativă formulă comemorativă. Filmul Siberia din oase e consacrat deportărilor din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, al doilea și cel mai crunt val al represiunilor staliniste, cărora le-au căzut victime circa 11 mii de familii de basarabeni (peste 35 de mii de persoane).

Nu e un film artistic, e o „docudramă”, o producție ce combină informația, faptele verificabile în arhive sau depozițiile martorilor (numite uneori și „istorie orală”), cu elemente de narațiune artistică. E un gen foarte popular, îl vedem înflorind pe canalele de televiziune History sau Discovery. Avantajul și specificul său e că reconstituie atmosfera, limbajul, vestimentația, decorurile epocii. Transmite, ai zice, chiar și senzația olfactivă a unor lumi apuse. Impactul imaginii e mai convingător decât miile de pagini de informații seci, decât orice statistică sau comentariu exhaustiv, pentru că mizează pe emoție, pe participarea afectivă a spectatorului, pe trăirea cvasi-epidermică a situațiilor narate.

Drama deportărilor povestită de cei care au suportat-o

Or, filmul Siberia din oase nu este doar convingător, e copleșitor. Cele 4 istorii particulare ale unor familii deportate, în numele cărora vorbesc supraviețuitorii acelui calvar, sunt ritmate prin inserturile de dialog purtat de regizoarea Leontina Vatamanu cu psihologul Zinaida Bolea, inserturi care descriu urmările psihologice ale Gulagului, devoalează mecanismul „traumei încapsulate”, transmisă genetic urmașilor fostelor victime. „Siberia din oase”, așadar, nu e o metaforă, e o realitate sufletească și cel mai adesea corporală, somatică. Nu e vorba însă doar de șocuri și dureri ale deportaților basarabeni, este și o sumă de virtuți, observă doamna Zinaida Bolea: curajul, empatia, compasiunea, solidaritatea, sacrificiul, rezistența… Pentru că deportații – bărbații și femeile – au fost elita Basarabiei, au fost oameni cu valori morale temeinice, nedislocabile.

Mărturiile celor patru familii calamitate sunt puse în scenă, reconstituite artistic de actori profesioniști, dar – și aici realizatorii au avut o mare inspirație! – și de niște copii: nepoții protagoniștilor, invitați să joace rolurile buneilor lor la vârsta pe care o aveau la acea vreme.

Gavril Boian (azi un renumit chirurg pediatru) și cele două surori ale sale au scăpat de Gulag datorită mamei lor. Despărțiți o vreme de părinții care se ascundeau prin satele învecinate de zbirii staliniști, pentru că singuri, fără părinți, copiii aveau o șansă să scape, adulții și plozii lor se vor reuni după ce furia arestărilor se mai domolește.

Deportarea familiei lui Ion Radu, un alt personaj al filmului, se desfășoară în două etape. Mai întâi tatăl, pe care securiștii l-au ridicat de pe câmp, obligând-o pe soția sa să-l cheme la masa de prânz prin obișnuitul semnal de clopot, agățat de grinda pridvorului. Pe bărbat îl vor urma în surghiun copiii și nevasta (răvășitoare scena în care mama aleargă după camion, neputând suporta despărțirea de copii…). Întors după mulți ani în satul natal, Cornești, Ungheni, Ion Radu va ridica o biserică în memoria mamei sale și a tuturor consătenilor pieriți în Siberia.

Emoționantă este povestea scriitoarei și traducătoarei Elena Curecheru-Vatamanu, mama Leontinei Vatamanu și soția regretatului poet Ion Vatamanu. Bunicii ei au fost ridicați, nu și ea, fetiță de zece ani, pentru că nu era trecută pe lista „chiaburilor”. Rămasă singură, mica Elena a rătăcit prin sat, a doua zi, sub arșița dogoritoare, până când unei femei care-o cunoștea i s-a făcut milă și a condus-o la gara Strășeni. Acolo, într-un vacarm indescriptibil, și-a regăsit bunicii și a urcat cu ei în vagoanele pentru Siberia, alături de zeci și sute de familii de români condamnați.

O altă fostă deportată, scriitoarea Margareta Spânu-Cemârtan, născută, se pare, în același sat cu marele lingvist român Eugeniu Coșeriu – Mihăileni, județul Bălți – reconstituie curajul bunicii ei în iadul siberian, puterea ei sufletească, rezistența în fața cumplitelor lovituri ale sorții. Credința o va ajuta să-și revadă satul. Va muri pe pragul casei sale, așa cum a știut mereu, a casei ridicate cu mâinile ei și transformate de sovietici în punct medical, în care nici măcar nu a fost lăsată să intre.

„Poftește, Doamne, la masa noastră!”

Scenariul represiunii este mereu același: comandouri militare conduse de comisari politici, bătăi furioase în ușă în toiul nopții, spaima oamenilor sculați din pat, lătratul dezlănțuit al câinilor, plânsetele, răcnetele de jale, rugămințile și blestemele. Și nelipsitele „cozi de topor”, „râsurile satului”, cum li se spunea, cărora noua putere le-a dat prilejul să-și răzbune frustrările și nimicnicia preschimbată în „ură de clasă”. Semnificativă e scena când lumpenul local care îi condusese pe NKVD-ști în bătătura „dușmanului poporului” își prinde în piept medalia pe care tatăl lui Ion Radu, fost soldat în Primul Război Mondial, a primit-o de la țarul Nicolai și rânjește obscen sub privirea înnegurată a gospodarului cu mâinile încătușate.

Această imagine emblematică a ticăloșiei triumfătoare este răscumpărată, într-un fel, de o emoționantă manifestare a purității și umanității. În adâncul Siberiei, într-o duminică binecuvântată, bunica Margaretei Cemârtan împarte familiei sale un măr roșu, mare, adus de un consătean al lor din Basarabia. Și spusa bătrânei: „Poftește, Doamne, la masa noastră!” adună întreaga credință și noblețe sufletească a unor români basarabeni pe care nedreptatea nu a reușit să-i abrutizeze, să-i frângă, nu a ucis lumina din ei.

Reunirea simbolică de la final a protagoniștilor acestor povești adevărate, cu nepoții lor, băieți și fete, care le-au jucat rolul în film, te mișcă până la lacrimi. Generații ale acelorași familii își dau mâna într-o uniune care învinge timpul și răul acestei lumi.

Siberia în oase, al regizoarei Leontina Vatamanu, reprezintă un tribut adus memoriei, un act de justiție față de suferința unui popor nimerit sub șenilele totalitarismului roșu. Valoarea sa educativă își va manifesta pe deplin impactul atunci când filmul va rula în toate casele Basarabiei.

Sperăm să fie văzut și de românii de peste Prut, inclusiv de rudele și urmașii basarabenilor despărțiți după război de sârma ghimpată a lui Stalin pentru a intra într-un alt infern comunist: Gherla, Pitești, Aiud, Sighet, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Bărăgan, Canalul ș.a., și unde torționarii s-au numit Nikolski, Vișinevski, Țurcanu, Pauker, Dej, Ceaușescu… și minerii lui Iliescu. Tragedia a fost aceeași, de aceea și efortul de vindecare trebuie să fie comun, al tuturor românilor.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here