Într-un loc, într-un stat în care totul e de azi pe mâine, unde mediocritatea și impostura dau tonul, iar seriozitatea și competența sunt mai degrabă excepția, întâlnirea cu un profesionist, cu un om dedicat în mod exemplar muncii sale, înseamnă o provocare, o sfidare a fatalității.

Nicolae Pojoga este unul dintre acești meseriași. Lucrează într-un domeniu în care valoarea o dă deopotrivă experiența și talentul. Cunoscut jurnalist și editor în agenții de știri, expert în probleme de etică și libertate a presei, azi președinte al Asociației pentru fotografie documentară și trainer în cadrul Școlii de Studii Avansate în Jurnalism, Nicolae Pojoga ne-a oferit în ultimul timp câteva surprize editoriale. Despre albumul Lumea lui Zaharia (Cartier, 2018) s-a scris și s-a vorbit mult, s-au făcut lansări și expoziții de o parte și alta Prutului, s-a proiectat și un film în cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional de Film Documentar „Cronograf”.

Arheologul memoriei colective

O arhivă fotografică descoperită de un discipol al său în podul unei case părăsite din satul Roșietici, din valea Răutului (raionul Florești), i-a dat ocazia lui Nicolae Pojoga să-și demonstreze iscusința de arheolog al unei memorii colective, considerată definitiv pierdută. Zaharia Cușnir, autorul acelor clișee găsite din întâmplare, a avut mare noroc. Alți cronicari ai comunităților basarabene s-au topit în pulberea anonimatului.

Viața de zi cu zi a unor moldoveni, adulți și copii, din sumbrii ani ’50. Nicolae Pojoga a restituit această comoară cu entuziasmul exploratorului conștient că a pătruns într-un ținut ascuns vederii profane. Apoi, ajutat de unii localnici, s-a avântat să recompună identitatea sătenilor imortalizați de impenitentul fotograf, Zaharia Cușnir.

Spun „impenitent”, pentru că a fi fotograf așa, pe barba ta, în perioada lui Stalin, comporta mari riscuri. Însemna să ieși din rând, să cauți autenticitate într-o lume a falsurilor și dezumanizării. Și Zaharia Cușnir a fost un individualist, a fost un răzvrătit, a făcut pușcărie pentru că n-a vrut să se dea în colectivă…

Narațiunea vizuală a unui război uitat

Zilele acestea Nicolae Pojoga a mai scos o lucrare memorabilă: Album de război/War Album, tot la Cartier (feelingul editorului Gheorghe Erizanu nu se dezminte!). Este cronica unui reporter de front – 96 de fotografii, făcute în zona operațiunilor militare din Transnistria, din vara lui 1992. Sunt mărturii documentare, secvențe dramatice, pe platoul de la Coșnița și Cocieri, la Bulboaca, la Varnița și Vadul lui Vodă, în toiul luptelor de la Bender și-n alte localități.

Fotograful surprinde clipa, gestul spontan, hazardul întâmplării. De pildă, soldați într-o misiune de recunoaștere printre ruinele unor case distruse de mortiere. Alergând să ocupe poziții de tragere în spatele unui dâmb la Doroțcaia. Traversând cu un vaporaș Nistrul la Holercani (unul dintre băieți cântă la acordeon). Momente de relaxare între două tiruri de artilerie. Țărani care aduc merinde voluntarilor din tranșee.

Ceremonii funerare, civili și militari care-și plâng camarazii sau consătenii uciși de separatiști sau morți accidental, cum se întâmplă în război… Preoți la Chișinău, binecuvântând un grup de polițiști înaintea plecării în misiune de luptă. Medici pansând răniți în lazaret. Un dialog al steagurilor inamice: adolescentul care flutură bicolorul roș-verde transnistrean la Tighina pare să plutească deasupra terenului ciuruit de gloanțe și voluntarul basarabean, cu picioarele mult mai bine înfipte în pământ, care desface tricolorul românesc la Cocieri pentru a-l urca pe clădirea primăriei…

Avem și imagini făcute de partea cealaltă a liniei frontului. Cazaci, unii au bărbi încărunțite și pieptul încărcat de medalii, se leagă să apere fruntariile „Sfintei Rusii” la Nistru, bolborosesc o molitvă. Un activist transnistrean cu șapcă albă colectează bani pentru medicamente la Moscova, în Piața Roșie. Vezi și figuri de oficiali: Mircea Snegur discută în Parlamentul de la Chișinău strategii militare. Generalul Lebed, comandantul Armatei a 14-a ruse, care i-a atacat la Tighina pe luptătorii noștri – mulți dintre ei copii imberbi, elevi la școala de poliție –, stă țeapăn, cu maxilarele încleștate, la o solemnitate a „apărătorilor Transnistriei” mobilizați împotriva „fasciștilor români”…

Cine a fost martorul acelor evenimente, cine făcut ca Nicolae Pojoga jurnalism de teren, pe linia întâi, va regăsi atmosfera epocii în această narațiune fotografică, va citi frica, teroarea, disperarea oamenilor, încrâncenarea de pe chipurile moldovenilor care și-au apărat țara, care au trăit clipă de clipă coșmarul războiului. Și mă gândesc la Valentina Ursu, o altă profesionistă a presei basarabene, care a făcut nenumărate reportaje din zona de conflict și a realizat un volum de dialoguri Râul de sânge (apărută la Editura ARC, în 2012, ediția a II-a) și cartea Valentinei Ursu include multe fotografii de-ale lui Nicolae Pojoga. Generațiile mai tinere, care știu prea puțin despre ce s-a întâmplat acum 27 de ani, la Nistru, vor trăi, cred, la simpla frunzărire a albumului, un șoc cognitiv: am avut și noi, în vara lui ’92, o mică „Iugoslavie” în Moldova, despre care s-a vorbit mult mai puțin în presa internațională, un măcel care a deturnat destinul acestui pământ în anii închipuitei noastre independențe.

Sfaturi pentru reporterii de front

Albumul lui Nicolae Pojoga nu este doar un ghid vizual și mnemonic al războiului din Transnistria, e și un îndreptar pentru jurnaliștii specializați în reportaje marțiale. Are o prefață, lungă, scrisă cu vervă și culoare, în care Nicolae Pojoga își povestește experiența din Nagorno-Karabah, regiune autonomă disputată între Armenia și Azerbaidjan, unde a fost trimis de redacția ziarului Sfatul Țării, din Chișinău, la începutul anilor ‘90.

Iată câteva sfaturi de reporter trecut prin ciur și dârmon:
„Acreditarea (chiar dacă, în cele din urmă, este ignorată de către autoritățile locale) se face în mod obligatoriu, aceasta fiind un punct de plecare în orice discuție cu reprezentanții puterii. Cele mai bune hârtii sunt cele scrise în tot felul de limbi străine: engleză, germană, franceză.

La limită, româna sau estona, acestea au chiar un plus de credibilitate în zonele dominate de animozități antirusești. Primele în „top” erau BBC, AFP și Reuters. Urmează tot ce conține terminații cu „press” (…) Alteori un bilețel scris la mașină, însoțit de o ștampilă de la primărie, este mai bun decât toate acreditările luate împreună.

Cel mai înțelept lucru ar fi să ne punem în situația celor care au îndoieli asupra identității noastre: oficiali, combatanți, ofițeri de securitate. Ce așteptau ei de la noi? Probabil, adevărul! Adevărul despre noi, despre adevăratul scop al misiunii noastre. De fapt, este cel mai ușor lucru ce poate fi aflat de omul care se uită pieziș la hârtiile scoase la iveală.

De aici și povestea cu adevărul care este ușor de mărturisit și chiar util.” Sau, în altă parte, despre actele care te ajută sau care te bagă în bucluc: „Printre cele mai periculoase hârtii se numără filele scrise doar cu cifre (nu contează: numere de te¬lefon, datorii sau înscrisuri de genul kilometrul „cutare”), banii considerați valută străină (mai mult decât valorează 20-30 de dolari americani) și (păzea!) două pașapoarte diferite! Între altele fie spus, cel mai „bun” pașaport se consideră cel cu mai multe vize în el. O „hârtie” foarte bună poate fi o poză reprezentând familia, de preferință, copiii.

Portretul soției dragi (mai ales dacă-i frumoasă), fără copii în brațe, poate fi obiectul unor șicane provocatoare. Atenție, controlați-vă emoțiile! Printre cele mai bune hârtii se consideră a fi și o nevinovată decupare din ziarul la care muncim, un articol sau o fotografie de presă purtând semnătura noastră.”

Alt sfat, de care e înțelept să ținem cont: „Nu vom înscena „schimburi” de focuri pentru a putea trage fotografii „adevărate”. Nu de alta, dar se pot întâmpla tot felul de lucruri ciudate de genul celor pățite de faimosul Aleksandr Nevzorov.

Belicosul telejurnalist a „organizat” câteva rafale de kalașnikov trase „pe bune” în direcția „agresorilor moldoveni”, tupilați în localitatea Pârâta. În doar câteva clipe, eroii reportajului s-au ales cu doi răniți, iar Sașa, cuminte până azi, cu o lecție de bună purtare. „Recul” se numește la militari! Cazacii au vrut să-i tragă o mamă de papară cu bicele, dar a scăpat. Nevzorov a confirmat pe propria-i piele una din legile lui Murphy despre război: Nu provoca tirul de arme al inamicului! Este un lucru extrem de deranjant pentru cei din jur!”

Sau cât de mult valorează această povață: „De cele mai multe ori jurnalistul este tratat drept un spion. Cel mai potrivit lucru în asemenea situații este să NU cunoști cu adevărat cine știe ce secrete militare. Dacă la apariția ta militarii schimbă subiectul discuției, a venit timpul să pleci definitiv.”

Albumul se încheie cu un autoportret al autorului. Un tip bărbos, îmbrăcat în geacă, cu două aparate foto agățate de piept. Nicolae Pojoga s-a lăsat surprins de un coleg, tocmai când îi explica unui băiețel de vreo 8 ani (poartă cască de tanchist și un automat de lemn la spate – pe cine să imite puștiul dacă atâția adulți în jurul lui se joacă de-a războiul, un joc sângeros!) secretele meseriei sale. Îi va fi povestit cum poți surprinde adevărul unui om într-o fotografie. Poate că acel „copil de trupă”, din vara lui ‘92, chiar i-a călcat pe urme. Cel puțin într-un scenariu alternativ, într-o istorie paralelă.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here