Sursă foto: Radio Europa Liberă

Alianța dintre PSRM și Blocul ACUM a însemnat o cale de ieșire din marasmul instalat în societate de PD. O gură de aer, chiar dacă nu din cel mai proaspăt. Dar eram la pământ și Plahotniuc ne pusese piciorul în piept. Abia de mai respiram.

Am fost îndreptățiți, așadar, de situație să ne zbatem și să găsim soluții prin care să ne eliberăm din menghina oligarhului. Au fost alte variante decât aceasta de față, forțată de împrejurări? Să nu ne amăgim: niciuna. Poate doar piste false, una mai periculoasă decât alta, între care alegeri anticipate cu un rezultat previzibil, inferior celui din februarie. Sau resemnarea prin baricadarea într-un spațiu îngust în care mai circula adevărul, dar care risca să se transforme într-un țarc din care nu știam dacă aveam să fim lăsați să ieșim vreodată teferi.

De aceea să presupunem că, cel mai curând, electoratul Blocului ACUM a încuviințat asocierea cu PSRM, ca să fie îndepărtat de la guvernare PD. Deși poate această înțelegere trebuia întărită prin cercetări sociologice ulterioare. Niciodată nu strică un plus de legitimitate.

A însemnat acel acord un mandat în alb pentru ce a urmat și pentru cum se poziționează mai departe Blocul ACUM? Mai degrabă că adepții PAS și ai Platformei DA au așteptat, de exemplu, măsuri energice de reabilitare a sistemului judiciar, decât doar ca acesta să fie pur și simplu pus la respect. Și-au calculat liderii Blocului suficient de bine pașii ca să excludă costurile electorale pentru întârzierea rezultatelor în acest domeniu?

Poate că logica sugera că după așa urgențe – așa metode! Dacă sistemul era, cum de altfel s-a și spus răspicat, putred și că se cerea schimbat din temelii, de ce atunci este ținut în viață și sprijinit cu proptele? Mai ales că altădată acesta, întreținut și folosit în scopuri private de alți politicieni, s-a întâmplat să se prăbușească peste ei și să-i strivească. El nu cruță și nu iartă pe nimeni. E ca o fiară hrăpăreață.

Se vede că îmblânzirea sistemului nu e o întreprindere dintre cele mai ușoare. Mai ales pentru niște politicieni care veneau din stradă și care n-au stat decât zile numărate în anticamera puterii, înainte să se așeze la butoane. E posibil ca pe unii să-i fi luat amețelile. Acest balaur cu mai multe capete îi înghite dimineața și îi scuipă seara. Dar seara ei nu mai sunt ce-au fost.

Mașinăria greoaie a statului îi domolește în timp pe cei mai aprigi reformatori. Mentalitatea ce domnește în sistem îi obligă pe nou-veniți să țină cont de realitate. Iar pe cei mai ambițioși îi convertește rapid în stataliști.

Sistemul, asemeni oricărui parazit, are nevoie de o gazdă pentru a supraviețui statul. De aceea cei mai aprigi apărători ai statalismului se află în sistem. Acest lucru ne ajută și să ghicim când sistemul începe să îi infecteze pe cei veniți din exterior: când aceștia îi preiau discursul și se transformă în stataliști.

Nu este probabil că Blocul ACUM ar avea mandat pentru devieri stataliste. Poate că doar susținătorii Platformei s-ar complica mai puțin cu asemenea finețuri. Dar printre adepții Maiei Sandu se întâlnesc mulți români fervenți, pe care prim-ministra n-ar trebui să-i dezamăgească.

Pentru aceștia cedarea pozițiilor naționale în schimbul unei relative și poate chiar iluzorii stabilități nu mai reprezintă o soluție viabilă încă de pe vremea experimentului realizat în 1994 de Mircea Snegur. Devenit președinte pe valul de renaștere națională, declanșat de Frontul Popular, el s-a înfrățit cu precursorii agrarienilor, în cadrul Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova”. Dar înainte de a reuși să clădească o națiune civică pe care și-o dorise, Mircea Snegur a fost marginalizat odată cu venirea la putere a agrarienilor neo-comuniști, până la îndepărtarea sa parțială din viața politică, în 1996, și definitivă – în 2001.

Ce spunea atunci primul nostru președinte? Că „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”. Nimic mai adevărat, dacă nu am pune în context această afirmație cu realitatea din teren. Și URSS era cel mai pașnic stat din lume, iar copiii săi erau cei mai fericiți.

Ce știm noi despre cei care vor să le vorbim rusește este că ei nu se mulțumesc să le respectăm identitatea. Ei vor să ne-o dilueze pe a noastră și, dacă se poate, să renunțăm la ea.

Astăzi, politicienii pro-europeni nu mai merg la Înalta Poartă să mituiască vizirul ca să le dea sultanul tronul Moldovei. Nici nu-i mai trimite Partidul de la Moscova să fie secretari 1 și 2 la Chișinău.

Dar oricine dintre ei ajunge la putere, se simte obligat să plătească tribut vechilor metehne stataliste care ne-au ținut pe loc dintotdeauna.


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here