1 septembrie în Transnistria

Nu știu cât interes va fi stârnit o informație difuzată pe 1 septembrie curent, legată de începutul anului școlar, cu forfota și exuberanța lui atât de familiare nouă tuturor. Cred, mai degrabă, că s-a pierdut în noianul de știri care ne invadează zilnic și poate doar la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării va fi fost recepționată, pentru că ține de domeniul său de responsabilitate. Era de fapt un mesaj pe pagina de Facebook „Salvați Școlile din Transnistria”, din care citez: „Profesorii și elevii gimnaziilor din Roghi și Corjova, raionul Dubăsari, aflate în regiunea transnistreană, au început noul an școlar sub supravegherea milițienilor transnistreni. Tacticile de intimidare rămân aceleași an de an. Și astăzi, înainte de începerea careului, directorii instituțiilor au fost vizitați de către reprezentanții miliției, care „i-au informat” despre faptul că nu au voie să arboreze drapelul sau să intoneze imnul de stat. Iar ulterior au părăsit curtea instituției”. 

E o poveste veche, nu-i așa, o teroare banală – ne-am obișnuit cu ea, nu-i mai dăm atenție, cum nu iei în seamă o fatalitate care nu te afectează în chip nemijlocit. Trec anii și la fiecare 1 septembrie copiii și profesorii moldoveni din școlile de pe malul stâng al Nistrului sunt supuși acelorași intimidări, aceluiași tratament înjositor din partea regimului separatist de la Tiraspol, care-și mai schimbă din când în când ștabii – adică „gurile” vorbitoare –, nu și năravul. Cum neschimbate rămân și interesele patronilor lor de la Moscova în partea asta de lume.

Anul acesta, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, dorind să mai destindă atmosfera, să mai elimine din ritualul scorțos al începutului de an școlar, moștenit încă de la sovietici, a lăsat la latitudinea administrațiilor școlare să decidă ce fel de solemnități organizează de 1 septembrie cu copiii, părinții și profesorii, înainte de a păși în sălile de clasă. Și direcțiile școlilor au procedat în consecință. Unele chiar și-au luat libertatea de a organiza dansuri, activități relaxante, antrenante deopotrivă pentru elevi și cadre didactice, care să facă despărțirea de vacanță și reluarea cursurilor mai agreabile pentru toată lumea.

Școlile românești din stânga Nistrului nu-și permit așa ceva. Pentru ele intonarea imnului național „Limba noastră” al Republicii Moldova și arborarea tricolorului, la careul solemn de 1 septembrie, e un semn de normalitate, de demnitate interzisă. Noi cum ne-am simți în pielea lor? 

Auzim de ani de zile despre tot felul de negocieri butaforice în format „5 plus 2”, de „pași mici” (…pe Lună, probabil), de „măsuri de încredere” între malurile Nistrului, de plăcuțe auto transnistrene admise în circuit internațional, de diplome de studii ale Tiraspolului recunoscute de Republica Moldova. Auzim de „modele de reglementare a diferendului transnistrean” (un biet diferend acolo…), de inițiative de „reintegrare” a regiunii în Republica Moldova – Dodon are mereu zvâcniri pe tema asta, vorbește când despre „federalizare”, când despre „autonomie foarte puternică” – , dar n-am auzit niciodată despre acțiuni energice ale guvernului de la Chișinău în apărarea elevilor și profesorilor de la școlile noastre din raioanele de pe malul stâng al Nistrului. Din păcate, cinismul politicienilor în această zonă este copleșitor. Câți bani s-au smuls din afacerile ilegale și criminale cu Transnistria, bani storși și în contul suferinței și umilinței concetățenilor noștri, care își afirmă identitatea românească și își declară loialitatea față de Republica Moldova!

De ce nu merg, bunăoară, șefii de la OSCE Moldova, cei care au „liber” în Transnistria, să asiste la solemnitățile organizate de 1 septembrie la școlile din Roghi și Corjova/Dubăsari, dar și în zile obișnuite, pentru a descuraja prin prezența lor fojgăiala milițienilor transnistreni și a agenților în civil de la Tiraspol? E mai ușor să întocmești, stând în fotolii tapițate și-n încăperi cu aer condiționat, rapoarte și propuneri de cedări unilaterale din partea Republicii Moldova pentru a îmblânzi Tiraspolul și Moscova, decât să insiști pe respectarea drepturilor omului în Transnistria?… Așa încât avem, iată, în mijlocul Europei, în anul de grație 2019, un caz flagrant de persecuție și teroare pe criterii de limbă și naționalitate pe care o practică mercenarii susținuți și dirijați de Moscova.

Tiraspolul de la Chișinău 

Azi, 6 septembrie 2019, s-a împlinit un an de la expulzarea celor 7 profesori turci, expulzați de hatârul lui Erdogan și pentru satisfacerea vanității lui Dodon, care s-a instalat în palatul președinției devastat în timpul violențelor manipulate din 7 aprilie 2009 și renovat din fonduri de la Ankara. A fost o zi în care pentru un grup de dascăli de etnie turcă de la liceele „Orizont” Chișinăul a fost Tiraspol. Unii dintre acești profesori erau stabiliți de circa 20 de ani în Republica Moldova, aveau cetățenie moldoveană, își întemeiaseră familii aici. Au fost vânați, ca niște spioni, ca niște răufăcători și, fără să li se citească vreun cap de acuzare, fără să li se permită să-și angajeze un avocat care să le apere cauza în instanță, cum se întâmplă într-un stat de drept (dar a fost vreodată Republica Moldova stat de drept?), au fost îmbarcați, fără acte de identitate, într-o cursă charter spre Turcia, pentru a completa temnițele cu deținuți politici de pe malul Bosforului.

Potrivit lui Chiril Moțpan, președintele Comisiei securitate națională, apărare și ordine publică, „procesul de extrădare a cetățenilor turci s-a desfășurat cu o mulțime de încălcări și cu încuviințarea unor demnitari de stat.” Responsabili direct au fost Tudor Botnari, fostul șef SIS – omul de casă al lui Plahotniuc – , și Alexandru Baltaga, pe atunci director adjunct al SIS. Decizia de expulzare n-ar fi putut fi luată, susține dl Moțpan, fără știința lui Andrian Candu, președintele Parlamentului, „filozoful PD”-ului („Viața este viață. Multă sănătate tuturor!” – a fost răspunsul cinic al zâmbărețului domn Candu, când un moderator TV îl îndemnase să-și imagineze suferința profesorilor întemnițați și a familiilor lor). 

A fost o răpire odioasă, o crimă comisă de instituțiile statului și încuviințată de înalta conducere „de partid și de stat” a vremii. Republica Moldova –cetățenii ei – vor plăti, în urma deciziei CEDO, 125 de mii de euro familiilor afectate. Dar asta, din păcate, nu-i va readuce acasă pe cei 7 dascăli expulzați. Câțiva dintre ei au primit deja ani grei de detenție.

De ce am ajuns aici? Pentru că regimul a putut, a fost lăsat să-și facă de cap. Au protestat doar unii, în stradă. Alții au tăcut chitic, au „rezistat” anonim, prin birouri. Nu am consemnat niciun dezacord, nicio demisie la vârful Ministerului Educației, Culturii și Cercetării în urma acestui abuz strigător la cer – era vorba totuși de niște profesori!… Dacă s-ar fi întâmplat, dacă demisia de onoare ar fi fost o cutumă în instituțiile Republicii Moldova și, firește, dacă legea ar fi avut prioritate și nu telefonul scurt al șefului politic, nu am fi auzit de Plahotniuc în viața noastră. Și nici de alții ca el.

Sunt niște lecții de memorie și demnitate, la început de an școlar, pentru noi toți. Lecții pentru actuala guvernare, antioligarhică, care își are și ea un „plahotniuc” al ei, in nuce, prieten cu Putin – „sultanul” separatiștilor de la Tiraspol. 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
control_parental_starnet

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here