Guvernul condus de prim-ministrul Ion Chicu este al 13-lea guvern investit în Republica Moldova din ultimii 20 de ani (1999-2009). Din toate 13, doar guvernul Tarlev a obținut în 2001 mai multe voturi (71) decât guvernul Chicu (62).

Și la capitolul timp de la publicarea decretului privind desemnarea candidatului pentru pozitia de prim-ministru până la votul de investire în Parlament, acest guvern tot pe locul 2 se clasează (1 zi) după guvernul Sandu care a fost votat în câteva ore. Însă pe 8 iunie, ne mai aducem aminte, a fost o situație cu adevarat extraordinară și era practic (pen)ulima zi din cele trei luni prevăzute de Constituție. După cum a recunoscut-o și Președintele Igor Dodon, era o chestiune aproape de viață și moarte, astfel încât compromisul a venit fără mari negocieri. Dar în cazul guvernului Chicu nu a existat nici un fel de force majeur, iar numărătoarea inversă pentru cele trei luni abia începuseră. (Și atunci de ce atâta grabă?)

Dar exista un aspect la care investirea guvernlui Chicu stabilește un record-absolut! De fapt, este în afara oricărei competiții, căci, niciodată dintre un guvern al cărui mandat a expirat (prin demisie ori odată cu validarea următorului Parlament) și investirea guvernului următor nu a fost o pauză atât de scurtă – doar 2 zile! Au fost pauze de trei luni, de două luni, de o lună și jumătate… dar niciodată perioada de tranziție nu a durat mai puțin de 4-5 săptămâni. Or acum totul s-a întâmplat în nici 48 de ore!

Așadar, este firească întrebarea – De ce atâta grabă și de unde acest elan stahanovist? Doar în trecut marea majoritate a candidaților pentru funcția de premier își luau cel puțin câteva zile – de regulă între 10 și 15 – pentru a-și forma echipa, elabora programul de guvernare și/sau asigura/negocia susținerea în Parlament. E și firesc – odată desemnat, candidatul pentru funcția de premier are nevoie de acest răgaz pentru a discuta și conveni cu viitorii miniștri condițiile cooperării în echipa guvernamentală, dar și a înțelege gradul lor de compatibilitate politică, ideologică, profesională și chiar interpersonală. Pentru asta e nevoie de timp și de comunicare. Doar să te întâlnești cu 10 oameni ai nevoie de mai mult de o zi…

La fel și elaborarea programului de guvernare care tot nu se poate face mecanic în câteva ore (vorbesc inclusiv în baza experienței participării la elaborarea și negocierea programelor din 2009 și 2011). Cel puțin trebuie să armonizezi viziunile premierului desemnat cu cele ale viitorilor miniștri care, de regulă, coordonează elaborarea capitolelor respective din program (împreună cu experți de încredere), dar și cu viziunea și interesele factorului politic din partea căruia aștepți să primești susținerea în Parlament.

În cazul nostru, tot acest exercițiu complex – identificarea echipei, elaborarea programului și asigurarea votului – s-a realizat fulgerător, în nici 24 de ore! Randament și armonie fenomenală? Sau poate explicația e alta?

Nu cumva acest lucru a fost posibil, fiindcă atât candidatul pentru funcția de premier, cât și majoritatea miniștrilor cunoșteau din timp că vor fi propuși și, respectiv, au avut posibilitatea nu doar să discute și să accepte nominalizările, dar și să pregătească, redacteze, iar după asta să coordoneze (cu cine?) capitolele sale din programul guvernului. (Deși nu exclud că nu a fost deloc un proces atât de creativ, ci pur și simplu miniștrii au acceptat un program scris cap-coadă la Președinție).

Totuși, aș accepta un posibil răspuns că odată cu asumarea răspunderii din 6 noiembrie s-a dat comanda și într-o săptămână totul a fost gata… Mai cu seamă că 2/3 din cabinet e formată din consilieri prezidențiali, deci este de admis o compatibilitate și interoperabilitate sporită dintre ei. Precum și între ei și președintele care, probabil, a și coordonat tot exercițiul. Plus, din câte înțeleg, anume consilierii prezidențiali ar fi urmat să reprezinte cota PSRM în guvernul pe care Dodon îl negocia cu Plahotniuc pe 7 iunie, deci erau pregătiți deja de mai multe luni…

Dar ce nu pot să cred este teza că susținerea unanimă pentru componența nominală și program ar fi fost negociate și obținute în câteva ore miercuri seara după publicarea decretului. Mai ales, când de cealaltă parte Dodon/PSRM au avut de a face cu negociatori versați din Partidul Democrat. Aceștia de atâtea ori ne-au demonstrat cum negociază la sânge. Iar tactica lor predilectă de negocieri prin care storc maxim de concesii este să tragă de timp și împingă deznodământul până în ultima noapte.

Să ne aducem aminte cum, pe 28 august 2009, poziția de speaker pentru Mihai Ghimpu a fost cedată de PDM doar cu câteva ore înaintea expirării celor 30 de zile pentru convocarea primei ședințe a parlamentului după alegerile din 29 iulie 2009. Tot așa și în decembrie 2010, democrații au negociat pe 2 capete timp de o lună și a mai fost nevoie chiar de prelungirea timpului cu 2 zile pentru a forma AIE2, pe 30 decembrie 2010. Situația similară și cu guvernul Leancă, investit pe 30 mai 2013, în ultima săptămână înaintea expirării celor 3 luni de la demisia guvernului Filat pe 5 martie. Situația s-a repetat și cu Guvernul Gaburici votat pe 18 februarie 2015 – iarăși negocierile aduse până aproape de expirarea celor 3 luni. Istoria s-a repetat și după demiterea guvernului Streleț, pe 29 octombrie 2015, când guvernul Filip a fost votat tot în ceasul al 12-lea, tocmai pe 20 ianuarie 2016. Și ultima experiență – 9 martie – 7 iunie 2019, iarăși runda decisivă a negocierilor dintre Plahotniuc cu Dodon a fost amânată până aproape în ultima zi!

De aceea, pur și simplu nu pot să cred că acești mega-negociatori politici din conducerea Partidului Democrat s-au hotărât brusc să facă o „pomană” și să acorde guvernului „minoritar” un cec în alb fără niciun fel de combinații, condiții și negocieri! Și asta în condițiile în care PSRM și Igor Dodon după ce au demis guvernul Sandu și au anunțat că vor să evite alegerile parlamentare anticipate au devenit, teoretic, vulnerabili la un eventual șantaj din partea fracțiunii PD. Și atunci de ce totul a mers atât de repede și lin ca pe note?

Pentru mine cea mai plauzibilă explicație este că pur și simplu negocierile reale dintre Președintele Dodon și liderii PDM s-au purtat cu mult timp înainte, iar palma s-a bătut încă până la demisia guvernului Sandu (posibil chiar și până la anunțul asumării răspunderii). Și, cu sigurantă, asemenea negocieri nu vizau doar componența guvernului și programul, ci trebuiau să includă și multe alte aspecte sensibile, obiectul unor înțelegeri de pachet.

Dar, poate fi și o altă explicație, valabilă în cazul dacă este adevărat ce am auzit de la mai multe persoane mai bine informate ca mine. Și anume că liderii PDM – Pavel Filip și Dumitru Diacov – nu ar mai controla decât o jumătate din fracțiunea sa, deoarece cealaltă jumătate a fost între timp prelucrată individual și reloializată lui Igor Dodon. Și atunci, dacă PD-ul nu ar fi votat unitar, voturile „pentru” puteau fi asigurate și fără blagoslovirea conducerii fracțiunii. (Asta, apropo, ar putea explica și întâlnirea în premieră a lui Dodon cu fracțiunea Șor-Krol – să transmită astfel un semnal că, în caz dacă nu votează toată fracțiunea PDM, ar mai exista o potențială rezervă de voturi pentru a asigura majoritatea doar cu o parte din deputați democrați și câțiva de la Șor).

Este important de aflat și înțeles care din aceste două ipoteze este mai aproape de adevăr. Dacă e prima și negocierile s-au purtat cu conducerea PDM, care-și menține controlul asupra deputaților din fracțiune, atunci este de presupus că partea invizibilă a deal-ului a inclus concesii și garanții serioase pentru PDM. De asemenea, asta ar însemna că, teoretic, PDM-ul are pârghii de control și chiar ar fi capabil să-i întoarcă Președintelui Dodon torpila pe care a primit-o pe 8 iunie.

Dacă însă se adeveresc zvonurile privind existența unei grupări autonome în PDM, receptivă la doleanțele domnului Dodon (și a lui Plahotniuc?), atunci capacitatea de negociere a democraților (și cu atât mai mult de administrare a unei „răzbunări” – bunăoara printr-o moțiune de cenzură urmată de o combinație tactică cu ACUM), e mult mai redusă. Iar în acest caz, votul unanim al PDM pentru guvernul Chicu poate fi explicat prin faptul că ei pur și simplu nu mai controlează masa de manevră de deputați necesară unor combinații și negocieri maraton de altă dată.

Mai este în toată această ecuație o întrebare fundamentală și de care depinde mult. Personal nu am un răspuns clar, dar este important să cunoaștem dacă Vlad Plahotniuc mai influețează asupra oamenilor și deciziilor din Partidul Democrat ori vorba lui Pavel Filip „Plahotniuc este numai în capul vostru”?

13 noiembrie 2019 – decretul de desemnare a dlui Ion Chicu în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru – 14 noiembrie Guvernul Chicu votat în Parlament cu 62 de voturi (1 zi).

8 iunie 2019 – decret Maia Sandu – 8 iunie Guvernul Sandu votat cu 61 de voturi (câteva ore).

15 ianuarie 2016 – decret Pavel Filip – 20 ianuarie Guvernul Filip votat cu 57 de voturi (5 zile)

21 decembrie 2015 – decret Ion Sturza – 4 ianuarie Guvernul Sturza nu e votat din lipsă de cvorum (14 zile)

27 iulie 2015 – decret Valeriu Streleț – 30 iulie Guvernul Strelet votat cu 52 de voturi (3 zile)

14 februarie 2015 – decret Chiril Gaburici – 18 februarie Guvernul Gaburici votat cu 60 voturi (4 zile)

28 ianuarie 2015 – decret Iurie Leancă – 12 februarie Guvernul Leancă 2 a primit doar 42 de voturi (14 zile)

15 mai 2013 – decret Iurie Leancă – 30 mai – Guvernul Leancă votat cu 58 de voturi (15 zile)

31 decembrie 2010 – decret Vlad Filat – 14 ianuarie – Guvernul Filat 2 votat cu 59 de voturi (15 zile)

14 septembrie 2009 – decret Vlad Filat – 25 septembrie – Guvernul Filat 1 votat cu 53 de voturi (11 zile)

21 martie 2008 – decret Zinaida Grecianîi – 31 martie – Guvernul Grecianîi votat cu 56 de voturi (10 zile)

8 aprilie 2005 – decret Vasile Tarlev – 19 aprilie Guvernul Tarlev 2 votat cu 56 de voturi (11 zile)

11 aprilie 2001 – decret Vasile Tarlev – 19 aprilie – Guvernul Tarlev 1 votat cu 71 de voturi (8 zile)

15 decembrie 1999 – decret Dumitru Braghiș – 21 decembrie Guvernul Braghiș votat cu ? (6 zile)

2 decembrie 1999 – decret Vladimir Voronin – 7 decembrie Guvernul Voronin obține doar 48 de voturi (5 zile)

12 noiembrie 1999 – decret Valeriu Bobutac – 22 decembrie Cabinetul Bobutac obtine doar 48 de voturi (10 zile)

19 februarie 1999 – decret Ion Sturza – 3 martie Guvernul Sturza votat cu 51 voturi (12 zile)


Acest articol este proprietatea Expresiv Media SRL, și este protejat de legislația drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR în limita a 150 de cuvinte, cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către articolul original.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here