Igor Boțan // Cum a ajuns Rusia pacificator?

Ziarul “Timpul” se întreabă de ce minte Igor Boțan? Tradiția creștină admite că la o întrebare  provocatoare e oportun să răspunzi tot cu o întrebare. Dacă va răspunde la întrebarea din titlu, redacția  “Timpului” va afla cine minte și cine manipulează. Manipulatorii, atunci când se referă la interpretarea prevederilor Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, se prefac a nu vedea diferența între părțile semnatare ale acordului – Republica Moldova și Federația Rusă, și “părțile în conflict” – Republica Moldova și autoproclamata republică nistreană. Incredibil, dar ei insistă că Rusia își recunoaște de bună voie, nesilită de nimeni, că ar fi parte la un conflict armat și nu un pacificator.

Este adevărat că acordul menționat evită să numească explicit “părțile la conflict”. În schimb, el se referă expres la obligațiunile acestora, precum: „cele două părţi în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii…” Armatei a 14-a, etc. Este greu de imaginat că Rusia, dacă și-ar asuma calitatea de parte la conflict, s-ar obliga să nu recurgă la acțiuni ilicite împotriva propriei Armate a 14-a. E dificil de spus dacă a fost corectă sau nu evitarea numirii exprese în acord a “părților la conflict”. Cert este că așa au decis, de comun acord, președinții Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei. Ei au convenit pe marginea prevederilor proiectului acordului respectiv, care a și fost semnat de către președinții Mircea Snegur și Boris Elțin, la 21 iulie 1992.

Nimic însă nu a împiedicat ca prevederile acordului să-și lase amprenta asupra legitimizării ulterioare a intereselor Transnistriei în calitate de “parte la conflict”. Inițial, în cadrul negocierilor în formatul “3+2”, apoi în formatul „5+2”. Evident, cei “2” sunt “părțile la conflict”, evidențiați în raport cu  garantul, mediatorii și observatorii. În conformitate cu acordul, Rusia s-a afirmat plenar în calitate de pacificator și garant al îndeplinirii prevederilor de către “părțile la conflict”. Ea chiar a sancționat Republica Moldova, în 2006, pentru că odată cu instituirea misiunii EUBAM la hotarul cu Ucraina, contrar prevederilor articolului 5 al acordului, a declanșat “blocada economică” a Transnistriei. S-a dovedit a fi un garant foarte sever.

Efectele acordului s-au manifestat plenar de-a lungul celor 28 de ani ce s-au scurs de la semnarea acordului, punând  în evidență diferența dintre părțile semnatare și “părțile la conflict”. Deși, nimeni nu mai pune la îndoială faptul că Rusia exercită controlul efectiv asupra teritoriului Republicii Moldova din stânga Nistrului. Ne-o confirmă și un șir de decizii ale CEDO. Ceea ce trebuie să ne preocupe este ieșirea din acest impas și dezvoltarea unui instrumentar oficial cu care să opereze, deopotrivă, clasa politică și diplomația noastră în relațiile sale cu alți actori internaționali. E nevoie de claritate – ce prevalează în reglementarea transnistreană? Au prioritate prevederile acordului din 1992, în bază căruia Rusia a devenit pacificator, sau prevalează hotărârea Curții Constituționale nr.14 din 2.05.2017, în conformitate cu care Rusia a ocupat ilegal Transnistria? Hotărârile Curții sunt obligatorii și, de bună seamă, dacă Rusia e stat ocupant, atunci ar trebui să se întreprindă măsuri de revizuire a întreg spectrul de relații cu această țară, inclusiv să se decidă pe marginea oportunității denunțării acordului din 1992, așa cum prevede articolul 8 al acestuia. Doar e nonsens ca Rusia să fie considerată, deopotrivă, ocupant și pacificator, garant al reglementării conflictului pe care l-a provocat. În astfel de circumstanțe, clasa politică ar trebui să găsească soluții cum să convingă Rusia să-și recunoască actul de ocupație și să înlăture consecințele acesteia. Altminteri, cu teritorii ocupate, este imposibil să ne imaginăm că Republică Moldova poate pretinde să aderare la Uniunea Europeană sau la NATO. Până la eliminarea stării de ocupație, nu se poate vorbi nici despre unirea cu România.

Se pare însă că hotărârea menționată a Curții Constituționale nu este luată în serios de clasa politică, care  preferă să  rămână în cadrul paradigmei vechi a reglementării transnistrene. Sigur, e mai ușor să manevrezi în relațiile cu un pacificator sau garant, fie și unul părtinitor, decât să te confrunți cu un oponent pe care îl declari ocupant! Deci, Rusia ne este în continuare partener strategic și garant în procesul de reglementare transnistreană. În astfel de circumstanțe, întrebarea este – de ce toate oalele se sparg de capul diplomaților noștri, atunci când li se întâmplă să se refere la subiectul respectiv, chiar dacă admitem că fac declarații nereușite? Cum trebuie să procedeze de fapt diplomații – să respecte prevederile hotărârii Curții Constituționale sau pe cele ale acordului din 1992 și tot șirul de consecințe ale acestuia?

Pentru a evita pe viitor și alte prilejuri de manipulare, trebuie pusă în evidență utilitatea incontestabilă a  hotărârii menționate a Curții Constituționale. Datorită ei problema neutralității permanente a Republicii Moldova, vehiculată atât de intens, devine o țintă falsă. Într-adevăr, ar fi curios ca unui stat membru ONU, cu o parte a teritoriul ocupat de alt membru ONU, să-i fie recunoscută și garantată neutralitatea de către instituția respectivă.