În toamna anului 2016, termenul „ultima șansă” era repetat aproape cu obstinație de susținătorii Maiei Sandu în cadrul alegerilor prezidențiale. Am spus atunci că este o greșeală, în viziunea mea, mai ales că sute de mii de cetățeni chiar au luat-o de bună, iar odată irosită „ultima șansă” a urmat un val masiv de dezamăgire, manifestat prin neimplicare totală în politică și un exod și mai mare a electoratului de dreapta.

Știm bine cât de palid au arătat protestele din 2017 și 2018 pe fondul acestei dezamăgiri și cum s-a manifestat ea chiar și la parlamentarele din 2019, când prezența în diaspora, chiar în condițiile deschiderii a multor secții de vot în afara țării și a unei organizări mai bune, a fost de două ori mai mică decât în turul II al prezidențialelor.

Iar ce s-a întâmplat la alegerile repetate din circumscripția europeană, când prezența a fost una extrem de mică, arată clar că principalul motor pe care ar trebui dreapta să mizeze în prezidențialele din toamna nu mai funcționează decât la turații foarte mici. Iar asta nu pentru că nu mai are potențial, ci pentru că cei care ar trebui să-l facă să funcționeze s-au dovedit a fi niște „ingineri” nepricepuți.

Zilele trecute am asistat la un episod aproape tragicomic, când Maia Sandu a mers la Andrei Năstase pentru a-i propune semnarea unui „pact de neagresiune”. Spun „tragicomic”, pentru că acești doi oameni, partidele lor, și-au rupt relațiile în probabil cel mai prost moment posibil, după 4 ani de colaborare naturală în care s-au înregistrat totuși și unele reușite.

Am încercat în aceste 48 de ore de la apariția informației privind „pactul de neagresiune” să iau reacții de la mai mulți oameni care susțin blocul ACUM, dar care nu au vreo legătură directă cu Platforma DA sau PAS, pentru a le afla opiniile vis-a-vis de acest pact. Oameni inclusiv din diaspora. Părerile au fost destul de diferite, dar majoritatea și-au manifestat dezamăgirea că s-a ajuns la acest punct în relațiile dintre cele două partide, când sunt susținuți candidați diferiți în circumscripția Hîncești, iar la Chișinău a ajuns o știre de presă faptul că Năstase și Sandu discută.

Nu știu dacă Maia Sandu, Andrei Năstase, oamenii din cele două partide, înțeleg că astăzi, de fapt, joacă în partea a doua din filmul „Cum să pierzi niște alegeri prezidențiale”, după ce l-au interpretat cu succes în 2016, atunci când mai multe greșeli au făcut ca prezidențialele să fie pierdute.

Iar la cum decurg lucrurile astăzi, situația pe dreapta arată chiar mai prost decât acum 4 ani.

Am auzit-o pe Maia Sandu, repetând la mai multe emisiuni, că „nu e o problemă atât de mare” ca în turul I „dreapta să aibă mai mulți candidați”, deoarece nu mai există pericolul ca un reprezentant al acestui segment să nu acceadă în turul II.

În primul rând, nu știu de ce Maia Sandu e atât de sigură că în condițiile unei dezbinări totale pe dreapta, așa cum se prefigurează astăzi lucrurile, va mai exista un tur II al alegerilor prezidențiale. Îi amintesc Maiei Sandu că Igor Dodon a acumulat în 2016 un rezultat de 48% în primul tur. Iar atunci Partidul lui Renato Usatîi era creditat cu aproape 15% în sondajele pentru alegerile parlamentare. Iar candidatul acestui partid a obținut 6% din sufragii la prezidențiale.

Astăzi socialiștii au un scor aproape dublu în sondaje față de 2016, partidul lui Usatîi este sub pragul electoral, și nici măcar nu se știe dacă pe stânga va exista măcar un singur candidat cu șanse decente pe lângă Igor Dodon.

Nu știm ce va face și electoratul PD-ului sau dacă acest partid măcar va avea un candidat. Dar dacă PD și PSRM vor oficializa coaliția până atunci, este destul de evident pentru cine vor opta „democrații”, a căror bazin electoral este format în proporție mare din funcționari de diferit nivel din toată țara.

În aceste condiții, doar o mobilizare extraordinară a dreptei, printr-o prezență masivă la vot, poate împinge alegerile în turul II. Altfel, Igor Dodon are toate șansele să se impună încă din primul tur, pe fondul unei prezențe scăzute a unui electorat al dreptei dezamăgit de ciondănelile a cel puțin 5-6 candidați declarați drept unioniști sau proeuropeni.

Noi am văzut foarte bine în alegerile locale cum atacurile virulente din primul tur între candidații de dreapta și o serie de gafe ale candidatului cu cele mai mari șanse, au determinat cea mai slabă prezență la alegeri ordinare în Chișinău din ultimii 12 ani. Apoi am văzut cum pentru prima dată în istorie a câștigat un candidat prorus. Iar asta s-a întâmplat la Chișinău, fieful dreptei, locul unde la parlamentarele din februarie Blocul ACUM a ocupat primul loc. A obținut atunci un scor cu peste 11 puncte procentuale decât cel general.

Sunt lucruri care ar trebui să-i dea mult de gândit Maiei Sandu atunci când se arată atât de sigură că măcar va exista un tur II. Așa cum ar trebui să le dea de gândit și lui Octavian Țîcu, care deja se vede candidat, dar și lui Andrei Năstase, care abia așteaptă să-și anunțe candidatura.

Dreapta poate să câștige alegerile prezidențiale din toamnă. Potențialul dreptei rămâne unul mai mare. Cu o singură condiție, incluzând diaspora și mizând pe o mobilizare mai mare decât cea din 2016, turul II.

Să nu uităm că în ultimii 4-5 ani, Moldova a mai pierdut cam 200 de mii de oameni, în marea lor parte tineri și susținători ai dreptei. Iar asta în condițiile în care Maia Sandu a obținut 766 de mii de voturi la alegerile prezidențiale de atunci.

Cum poți să mobilizezi acest electorat? Eu văd astăzi o singură soluție: prin identificarea celui mai bun candidat, în jurul căruia să se unească toate forțele politice de dreapta care contează. Pe absolut toate sigur că niciodată nu le vei putea împăca.

Iar acest lucru ar trebui să se întâmple mult mai devreme decât startul campaniei electorale. Pentru că până atunci e nevoie de pregătire, staff-uri și echipe electorale, dar cel mai important – de candidat.

Cu toate greșelile comise în 2016, scorul Maiei Sandu a fost unul surprinzător de bun. Dar să ne amintim cum a fost el posibil. Cu un Andrei Năstase și partidul său implicați plenar și foarte activi în acea campanie. Atunci au fost doar trei săptămâni de astfel de unitate, cum ar fi acum dacă am avea trei sau patru luni? Și nu doar doi lideri politici și partidele lor implicați, dar și alte entități. Iar acest termen de câteva luni este și mai crucial în vederea mobilizării celor din diaspora, fără a căror potențial maxim șansele sunt nule.

Nu ar însemna nici măcar acest scenariu un succes garantat, dar măcar o șansă în plus de avea acel tur II, pe care nu pot să înțeleg cum unii lideri politici îl văd atât de sigur astăzi.

Dar la cum arată astăzi lucrurile, cu niște potențiali candidați pe dreapta mustind de orgoliu și rupți ușor de realități, scenariul unității pare imposibil.

Alex Cozer

PS: Sper ca acest editorial să nu fie tratat precum cel din septembrie 2019, când la fel, prognozam victoria lui Ion Ceban în alegerile din Chișinău dacă se va continua în același ritm. Atunci în loc să se țină cont de anumite opinii, cei vizați au ales să mă atace dur.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here