Igor Boțan // Între ciocan și nicovală

Autor: , in Editorial / 29 aprilie, 2020, 16:32

Curtea Constituțională (CC) a devenit suprasolicitată. Într-o singură săptămână deputații din opoziția parlamentară au depus cel puțin 6 sesizări la Înalta Curte, cerând examinarea constituționalității unui șir de acte juridice. Pe de altă parte, majoritatea parlamentară, în special fracțiunea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), suspectează că sesizările opoziției ar reprezenta „o încercare de preluare a controlului acestei instituții fundamentale a statului (CC) de către un grup infracțional, care are ca scop paralizarea statului în plină criză pandemică, blocarea inițiativelor sociale și economice ale Guvernului, până la ajungerea în situația în care cetățenii să nu mai primească pensii și salarii”.

Pe scurt, șirul de evenimente care a inflamat percepția fracțiunii PSRM, susținută de Președintele Igor Dodon, cuprinde: declararea neconstituționalității procedurii de asumarea a răspunderii Guvernului în fața Parlamentului; demiterea Președintelui CC și înlocuirea acestuia pe motiv al admiterii ingerinței șefului statului în activitatea instituției; și suspendarea intrării în vigoare a legii privind ratificarea Acordului dintre Federația Rusă și Republica Moldova a unui împrumut financiar de stat. De fapt, esența conflictului dintre guvernare și opoziție e foarte simplă. Formal, guvernarea dorește rapiditate și eficiență în procesul de adoptare a deciziilor, menite să soluționeze problemele provocate de pandemia COVID-19. Pe de altă parte, opoziția mai dorește ca în activitatea sa guvernarea și majoritatea parlamentară să respecte procedurilor legale și normele constituționale. În astfel de circumstanțe, o întrebare legitimă ar fi – de ce nu pot fi îmbinate dorințele guvernării și opoziției, astfel încât acțiunile rapide ți eficiente să fie în strictă conformitate cu prevederile legale și normele procedurale? Răspunsul la întrebarea respectivă se întrevede foarte clar din retorica, deopotrivă, a guvernanților și opoziției – se apropie alegerile prezidențiale, programate pentru toamna anului curent. În mod evident, pentru politicienii din ambele tabere este foarte important să clarifice cine va purta laurii de eventuali învingători ai COVID-19 sau, dimpotrivă, – cine urmează să primească vot de blam pentru acțiuni subversive la adresa sănătății publice și intereselor naționale.

A doua întrebare care se ivește se referă la rolul CC în circumstanțele menționate. Din declarațiile oficiale ale fracțiunii PSRM și din discursurile șefului statului ar trebuie să se înțeleagă că aceștia își doresc ca CC să ignore sesizările opoziției, care încetinesc soluționarea problemelor menționate. Această doleanță se lovește însă de intenția anunțată de noua componentă a CC de a realiza „reforme a jurisdicției constituționale, în lumina bunelor practici ale instituțiilor analogice din țările Europene”. Având astfel de ambiții, ar fi straniu ca Înalta Curte să dea curs doleanțelor PSRM. În același timp, este adevărat că un șir de experți juridici pun la îndoială receptivitatea CC de a examina chiar toate sesizările depuse de opoziție, insistând pe delimitarea problemelor de legalitate de cele de constituționalitate. Ei insistă pe dreptul Guvernului de a-și asuma răspunderea în fața Parlamentului și de a negocia tratate internaționale, chiar dacă pe alocuri se încalcă procedurile legale. Punctul lor de vedere este că CC trebuie să examineze în exclusivitate doar probleme de drept constituțional, făcând abstracție de oportunitatea adoptării legilor sau semnării acordurilor internaționale. În acest mod, CC a nimerit între „ciocanul” PSRM și „nicovala” propriei intenții de a-și reforma jurisprudența constituțională.

În astfel de circumstanțe, evident, intenția CC nu este una ușor de realizat. Întâi de toate, examinarea constituționalității acordului împrumutului de stat din Federația Rusă, privită prin prisma propriei jurisprudențe, nu este una trivială. Probabil, CC nu va putea trece cu vederea propria-i Hotărâre nr.14 din 2 mai 2017, care a stabilit „ocupația militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova” de către Federația Rusă. Ar fi dificil să se creadă că Înalta Curte a stabilit subminarea suveranității și independenței Republicii Moldova doar prin prisma problemelor de ordin militar, fără implicații asupra securității economice a țării în raporturile cu Federația Rusă. În acest context, modalitatea negocierii acordului de împrumut nu pare a fi un nevinovată, mai ales dacă ne referim și la conținutul unor tratate semnate cu Federația, în special, la consecințele care au survenit ulterior.

Din perspectiva menționată, ne putem referi, în primul rând, la Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, semnată la 21 iulie 1992. Modalitatea în care a fost negociat și întocmit textul convenției respective provoacă până în prezent neînțelegeri majore în interpretarea acestuia. Pe de o parte, inclusiv CC în hotărârea din 2 mai 2017, tratează Federația Rusă în calitate de parte la conflict, care a ocupat o parte a teritoriului Republicii Moldova. Pe de altă parte, Federația Rusă consideră drept părți la conflict – Republica Moldova și Transnistria. Respectiv, consecințele sunt nefaste pentru țara noastră, conflictul respectiv rămânând înghețat mai mult de un sfert de veac. În consecință, Federația Rusă este mediator și pacificator în formatul internațional de reglementare transnistreană „5+2”, iar un șir de hotărâri CEDO confirmă că Federația Rusă controlează efectiv o parte din teritoriul țării – Transnistria. Mai mult, în conformitate cu prevederile convenției menționate Federația Rusă și-a permis, în 2006, să pedepsească economic Republica Moldova, impunându-i un embargou comercial pentru faptul că ar fi instituit blocada economică a Transnistrii. Acest lucru s-a întâmplat când actualii lideri ai PSRM dețineau cele mai înalte funcții în stat, urmare a semnării Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, care prevedea securizarea, de comun acord cu Ucraina, a segmentului transnistrean al frontierei, prin intermediul misiunii EUBAM.

Un alt exemplu de acest gen este semnarea la 18 noiembrie 2011 de către Republica Moldova a acordului de liber schimb cu țările CSI, inclusiv Federația Rusă, care a intrat în vigoare la începutul anului 2013. În pofida acordului semnat, Federația Rusă a introdus în același an un embargou economic împotriva țării noastre pentru simplul motiv că a îndrăznit să semneze și Acord de Liber Schimb cu Uniunea Europeană. Motivul invocat oficial a fost că acordul cu UE ar submina potențialul economic al Federației Ruse. De atunci, activitatea comercială a agenților economici din Republica Moldova se efectuează în baza unor liste întocmite în baza unor criterii dificil de înțeles.
Cele menționate sunt suficiente pentru a înțelege pretențiile opoziției referitoare la relațiile cu partenerii strategici din Federația Rusă. Scopul opoziției pare a fi cât se poate de clar – autoritățile moldovene ar trebuie să manifeste prudență, atât în procesul de negocieri, cât și în privința conținutului propriu zis al acordurilor internaționale. Din această perspectivă, temerile că unele formulări din recentul acord de împrumut ar putea prejudicia interesele Republicii Moldova, obligând-o ulterior să-și asume obligațiuni financiare improprii, sunt justificate. Oricum, decizia finală în privința împrumutului menționat rămâne să fie adoptată de Înalta Curte, aciuată, așa cum s-a menționat, între ciocan și nicovală.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comentarii


Faci un comentariu sau dai un răspuns?


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *