Dan Dungaciu: Și dacă Plahotniuc ar fi răpit un deputat?

Imaginați-vă că, la apogeul puterii sale, liderul PDM, Vladimir Plahotniuc, ar fi decis să sechestreze un deputat din propriul partid, care ar fi hotărât să rupă rândurile și să treacă la altă formațiune politică. L-ar fi închis în birou, alături de ciracii săi, l-ar fi obligat să abjure, l-ar fi dat dispărut din Parlament, l-ar fi scos din R. Moldova și, ulterior, ar fi confiscat toate înregistrările din Parlament care ar fi putut să demonstreze ce s-a petrecut cu adevărat și ar fi blocat orice investigație serioasă asupra cazului.

Cum ar fi reacționat opoziția politică, presa neafiliată lui Plahotniuc, experții din republică și din afara ei, diplomații, oficialii europeni și nu numai?

Întrebările sunt, firește, retorice.

Dar ele trebuie puse, fie și retoric, pentru că ceea ce se întâmplă astăzi este exact opusul. Și aici e problema reală. Tăcerea din jurul „cazului Gațcan” este asurzitoare. Nimeni nu protestează în realitate, nu există comisii de anchetă, guvernul e neatins, nu se face un caz public, diplomații tac, nu pun întrebări, opoziția e inertă sau nu e unită în răspuns. Când te uiți la prestația acestei îți vine în minte chestiunea planului de federalizare a lui Igor Dodon (Balsoi paket) din timpul campaniei electorale din 2019, când Blocului ACUM i-a trebuit mai bine de două săptămâni să reacționeze unitar după ce Andrei Năstase ieșise public individual și denunțase planul de federalizare a lui Dodon. În acel moment, se auzeau crăpăturile (geopolitice) care prevesteau viitorul coaliției – atunci neverosimile – care stătea să vină…

Astăzi, cazul Gâțcan se mușamalizează. S-ar fi petrecut asta în cazul în care Plahotniuc era făptuitorul? Evident nu – și pe bună dreptate. Atunci nu ar fi căzut accentul pe victimă – cine era și ce păcate, chipurile, ar avea cel sechestrat – ci pe făptuitor. Ar fi fost identificat în presă așa cum s-ar fi cuvenit, adică autorul – fie și moral – al unui gest mafiot, care nu are de-a face cu nici un chip cu politica democratică sau orice formă legală de manifestare publică. Un gest cel puțin la fel de grav precum anularea unor alegeri legitime la Primăria Chișinăului…

Dar acum Igor Dodon, autorul cel puțin moral, nu este arătat cu degetul. Nu se protestează, nu se iese în stradă, nu se fac campanii de presă, nu se fac investigații de presă, nu se scriu scrisori către instituțiile UE, nu se convoacă diplomații străini, nu se fac apeluri în Europa sau SUA.

Dincolo de faptul că o asemenea tăcere uluitoare îți va mai permite cu greu, de aici înainte, să te indignezi de ce se întâmplă la Moscova, de exemplu, chestiune nu ține doar de Rusia. Ci de așa zisa politică moldovenească, pe toate ramificațiile sale interne și externe, care pare să aibă, cu excepțiile de rigoare, un singur obiectiv major: inocentarea lui Igor Dodon. Despre actualul președinte poți spune orice la Chișinău: că face jocurile Moscovei, să girează un guvern de incompetenți, că izolează R. Moldova față de UE, că îmbolnăvește populația și cadrele medicale etc. Dar nu poți să îl asociezi cu imaginea unui mafiot sau a unui personaj de teapa lui Plahotniuc. Și poate că nu este chiar de teapa lui Plahotniuc la nivelul fraudelor financiare, dar în ceea ce privește fraudele politice și geopolitice, este. Iar orbirea aceasta nu e deloc inocentă.

Câte mai trebuie să facă Igor Dodon pentru a fi arătat cu degetul așa cum este cu adevărat? Și-a pus guvernul lui de casă, vrea să federalizeze R. Moldova, a făcut un împrumut fraudulos pentru R. Moldova care ar fi plasat republica, cu acte în regulă, în mâna Rusiei, a încercat să umilească pe toate căile, direct sau indirect, România, a umplut de rușine R. Moldova târând soldații la parada lui Vladimir Putin de la Moscova, a fost filmat, explicit, cum primește bani („kuliokul” lui Dodon), în cel mai pur stil mafiot, de la fostul său patron moral și financiar Vladimir Plahotniuc, mai nou, girează o operațiune de sechestrare de deputați în parlamentul R. Moldova…

Și totuși, Igor Dodon nu a devenit o veritabilă țintă. Sau, oricum, nu așa cum s-ar fi cuvenit. Iar întrebarea fundamentală din politica R. Moldova este astăzi cine are interesul, din interior și din afară, ca Igor Dodon să rămână cel mult gri, dacă nu se mai poate alb. Gri, în niciun caz negru, așa cum este în realitate. Iar acest interes îl au cei care doresc ca Igor Dodon să rămână, și pe viitor, frecventabil. Sunt mulți, și din interiorul R. Moldova, și din afara acesteia. Sunt cei care încă mai cred că descălecatul din 3 iunie 2019 a fost cel mai bun lucru care i se poate întâmpla republicii. Cei care știu foarte bine că alegeri anticipate nu se pot face, indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale și, de aceea, au încă în minte un singur lucru: repetarea scenariului din 3 iunie 2019 după prezidențialele din noiembrie 2020. Iar pentru asta, Igor Dodon nu trebuie să devină Vladimir Plahotniuc în ochii cetățenilor R. Moldova și a celor din afară. Aparențele trebuie, nu-i așa, salvate.

De fapt, despre asta e vorba. Despre o viziune geopolitică – pace celor care cred că vreodată geopolitica va dispărea din R. Moldova! -, care are ca obiectiv joncțiunea Est-Vest în Ucraina și R. Moldova și – în cazul Chișinăului – pecetluirea viitorului cetățenilor din stânga Prutului pentru totdeauna. Nu cu UE și nu cu România. Tehnic vorbind, e vorba despre soluționarea așa ziselor conflicte înghețate care vor oferi premisa de relaționare și depășirea unor obstacole care astăzi nu mai servesc nimănui. E singura miză geopolitică reală când e vorba despre această regiune, atunci când se mai aduce vorba de ea. Alta, nu există.

De asta e nevoie de un Igor Dodon nemaculat până la capăt, încă utilizabil, care să fie parte a unei noi coaliții de guvernare. Că va fi ca în 2019, cu un președinte Est și o guvernare Vest, sau un președinte Vest și o guvernare Est, acestea sunt detalii tehnice și irelevante. Important este să fie ambele părți la putere, la masa de decizii, iar împreună, coaliția Est-Vest să cumuleze la Chișinău o „legitimitate” publică de circa 70%. Adică cam cât Zelenschi în Ucraina! Și dacă ai 70% legitimitate și o perioadă mai lungă de guvernare, altfel se va pune inclusiv problema „statutului special” pentru Transnistria…

De asta se pune batista pe țambal în cazul Gațcan. Sigur, în R. Moldova socotelile de acasă rareori s-au potrivit cu cele de la târg. Așa se va întâmpla și acum, probabil. Dar asta nu înseamnă că nu se încearcă acest scenariu care convine, deloc întâmplător, și geopoliticii mari, externe, și mizelor mici, provinciale, interne, ale „moldovenismului civic”, ale „națiunii fără identitate”, deci și fără românism și România, agendă pe care grupuscule ideologice de la Chișinău, și nu numai, o promovează, iar politicienii o instrumentează.

Și un cuvânt către politicienii din republică. De la Iurie Roșca și Vladimir Voronin până la  Vladimir Filat, există o serie lungă de politicieni, la un moment dat pe val, care se tot plâng că sfaturile din afară le-au făcut rău, foarte mult rău. „Ahh, de ce i-am ascultat?…” – ar fi spus aceștia, cu diverse ocazii. Reacție tardivă și ridicolă. Până la urmă, lașă. De fapt, nu decide politic cine dă sfatul, ci decide cine îl primește. Indiferent ce sfaturi/recomandări ar primi un politician din R. Moldova din exterior, de la persoane mai bine sau mai rău intenționate sau informate, cu interese evidente, responsabilitatea, până la urmă, nu este a altcuiva decât a politicianului de acolo. A nimănui altcuiva. El rămâne și plătește sau intră în cartea de istorie. Sfătuitorii, buni sau răi, indiferent de rangul lor, pleacă și nu răspund de nimic.

Asta este singura realitate. Restul este lașitate și scuze ieftine, irelevante, ca și cariera multora de la Chișinău care au încercat, ulterior, să-și explice propriile lașități și turpitudini prin sfaturile „de nerefuzat” pe care le-ar fi primit, la un moment dat, de la mai marii zilei, indiferent de pe care meridian.