În privința separatismului intern din R. Moldova, după ce l-am trecut în revistă pe cel autohton (moldovenist) și pe cel străin (rusesc), vom încerca să-l deslușim în linii mari pe acela din autonomia Găgăuză. Deși este prezentat, de obicei, ca fiind un separatism găgăuz, vom încerca să arătăm că, de facto, este tot unul rusesc – ca și cel din Transnistria. Să stabilim de la început câteva date statistice: Găgăuzia este o diviziune teritorial-administrativă a R. Moldova, situată în sudul Basarabiei, și constituită ca autonomie pe criterii etnice, pe baza enclavizării populației locale găgăuze. Are o suprafață totală de 1.848,5 kmp, divizată în 4 zone necontigue, fiind organizată în 3 raioane (numite dolai): Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești. Reședința se află în orășelul Comrat care, cu doar 19.120 de locuitori, este pretențios declarat municipiu. Pe teritoriul ei se află 33 de localități, dintre care 3 orașe. Cele trei limbi declarate ca oficiale ale autonomiei sunt româna, găgăuza și rusa. Populația actuală, conform ultimului recensământ – cel din 2024 – este de 103.668 locuitori, ceea ce dă o densitate de 56,08 loc./kmp. În întreaga R. Moldova, cei de origine etnică găgăuză formează 4,0% din totalul populației: 97.205 persoane. Dintre aceștia, majoritatea locuiesc în Găgăuzia: 84.198 persoane auto-declarate găgăuze, adică 81,22% din totalul autonomiei. Restul locuitorilor din Gagauz Yeri aparțin următoarelor etnii: români (6,33%), bulgari (5.50%), ruși (3,17%), ucraineni (2,61%), țigani (0,33%) (am păstrat denumirea acestei etnii așa cum apare în documentele oficiale ale recensământului!). Dintre etnicii găgăuzi, 669 și-au declarat a doua etnie ca fiind română. Din punct de vedere religios, cvasi-majoritatea găgăuzilor (92.127, adică 94,78%) sunt creștini ortodocși. În Găgăuzia, ortodocșii numără 98.544 credincioși, adică 95,06% din populația autonomiei. Găgăuzii acceptă apartenența bisericească la structura locală a Patriarhiei Ruse (așa-zisa Mitropolie a Chișinăului și a Întregii (!) Moldove). Atât de mult îi prețuiesc rușii pe găgăuzi, încât eparhia rusă care se întinde asupra Găgăuziei a fost înființată, în 1998, ca Episcopie de Cahul și Căușeni. Denumirea i-a fost schimbată în 1999 în Episcopia de Cahul și Lăpușna, pentru ca în 2001 să fie redenumită ca eparhie de Cahul și Comrat – ca o ”mare favoare” a Bisericii Ruse față de credincioșii găgăuzi. De altfel actualul ierarh, Anatolie (Gheorghe) Botnari a absolvit studiile teologice la cursurile fără frecvență ale Academiei Teologice din Moscova. A fost hirotonit episcop, la 12.09.1998, în Catedrala Sf. Treime a mănăstirii Sf. Daniil din Moscova, de către Patriarhul de atunci al Rusiei, Alexei al II-lea! Asta, dacă mai avea cineva vreo îndoială că așa-zisa Biserică Ortodoxă din Moldova este de fapt (și de drept) curat rusească. De altfel, mulți dintre preoții acestei structuri moscovite sunt agenții de influență ai Kremlinului, ocupându-se asiduu de politică. Sediul episcopal nici măcar nu se află în Găgăuzia, ci la Cahul. De notat că singura eparhie ortodoxă legitimă, având deplinătatea harului, care se suprapune teritoriului Găgăuziei este Episcopia Basarabiei de Sud din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Nu vom insista aici asupra originii etnicilor găgăuzi. Este o temă controversată încă printre istorici, și care nu a primit până acum un răspuns dacă nu definitiv, măcar general acceptat. Cert este că, în Basarabia, au fost colonizați (împreună cu bulgarii) de către puterea țaristă în sud, după ocuparea acestei provincii românești (1812), ocupând vechile vetre ale tătarilor nogai, alungați de atunci din Bugeac. Aduși din Bulgaria de astăzi, găgăuzii pot fi urmașii fie a bulgarilor creștini turcizați etno-lingvistic, fie a turcilor încreștinați, fie chiar urmași ai vechilor turci selgiucizi ori oguzi. Cert este că idiomul vorbit de ei, gagauzdili ori gagauzça face parte din familia limbilor turcice, ramura oguză de vest – împreună cu turca, azera și turca-găgăuză balcanică (cu care nu trebuie confundată!). Scrisă inițial cu alfabet grec, apoi latin, li s-a impus cu de-a sila alfabetul chirilic, pentru a trece din 1993 din nou la alfabetul latin. Deși este o limbă foarte asemănătoare cu turca, cu care este parțial inteligibilă, vădește trăsături proprii destul de diverse, ceea ce îi face pe cei mai mulți lingviști să o considere, totuși, limbă separată.
Dintre toți găgăuzii din R. Moldova, un număr de 87.407 și-au declarat limba maternă ca fiind găgăuza, ceea ce ne dă un procent de 84,31%, deci majoritar. Restul de 15,69% dintre găgăuzi nu își mai vorbesc deloc limba propriei etnii. Sunt, deci, deznaționalizați – în realitate, rusificați. În Găgăuzia propriu-zisă situația este și mai tragică: doar 77,20% din locuitori mai vorbesc găgăuza, adică 80.026 persoane. Mai mult, dintre cei care și-au declarat găgăuza ca limbă maternă, doar 50.546 și-au păstrat-o și ca limbă uzuală, adică cea vorbită de obicei. Asta ne dă un procent de doar 52% din totalul găgăuzilor din republică. Mai grav decât atât, marea majoritate a documentelor oficiale, a tipăriturilor, a site-urilor oficiale, până și a plăcuțelor cu numele străzilor, sunt doar în limba rusă. Aproape întregul proces de învățământ se desfășoară în limba rusă (cu câteva excepții notabile: Liceul românesc Mihai Eminescu din Comrat, Liceul mixt româno-rus Mihail Ciachir din Ceadâr-Lunga sau Liceul mixt anglo-turco-român Orizont din Ceadâr-Lunga). Găgăuza, deși este limba maternă a majorității elevilor și studenților din autonomie, este predată ca limbă maternă doar câteva ore pe săptămână.
Până în 1944 găgăuzii erau vorbitori și de limbă română, iar această minoritate se integrase foarte repede și temeinic în Regatul României, fiind una dintre etniile cele mai loiale Statului român. Iată cum îi caracteriza pe găgăuzii din interbelic academicianul basarabean Ștefan Ciobanu: ”Dintre toate minoritățile din Basarabia, populația găgăuză este cea care se apropie cel mai mult de poporul român prin calitățile sale spirituale, prin loialitatea și prin blândețea firii sale. Toți găgăuzii vorbesc perfect românește.” Nu e de mirare deci că puterea sovietică și-a făcut un scop din desființarea acestei realități. Și, cum ”deromânizarea” nu putea merge decât mână în mână cu deznaționalizarea, s-a purces la rusificarea acestei populații turcice creștine. Școlarizarea a început, încă din anii ’50, să fie făcută aproape exclusiv în rusă astfel încât, cu timpul, rusa a devenit limba uzuală a majorității populației. Iar cei care nu s-au supus au înfundat și ei gulagurile comuniste din Siberia – găgăuzii fiind printre cei care au plătit, asemenea românilor basarabeni, cu sânge aspirația lor către libertate. Rusificarea nu s-a limitat doar la politica lingvistică sau la cea de cadre. A încercat – și în mare parte a reușit – să schimonosească mentalul colectiv, să influențeze psihologia majorității găgăuze. Astfel încât astăzi spiritul din autonomie nu este unul pentru propășirea limbii, culturii și educațiai găgăuze. Sub influența Moscovei, acesta este un spirit revanșard-bolșevic, într-o auto-enclavizare cu fața spre Kremlin, și urând în chip patologic tot ceea ce ține de autoritățile de la Chișinău, de românism sau de europenism. Toate mișcările separatiste de la începutul anilor ’90, toate referendumurile ilegale organizate de secesioniști în autonomie, toate rezultatele – viciate! – ale alegerilor electorale din 1990 și până azi, stau mărturie pervertirii de către așa-zisul russki mir al blânzilor găgăuzi de odinioară, a fibrei lor naționale, a culturii lor găgăuze.
În privința împărțirii teritorial-administrative și a acceptării unei diviziuni politice pe criterii etnice, să observăm următoarele: Până în anul 1812, la momentul ocupației țariste a Basarabiei, nu existau în această provincie, în mod compact, nici găgăuzi, nici bulgari și nici ruși. Ci doar un număr de sate compacte în sud, în Bugeac, populate majoritar de tătarii nogai stabiliți aici îndată după campania otomană din 1484 asupra Moldovei. În 1812, Rusia ocupă Basarabia, prin actul de trădare a Porții al lui Manuc-Bei și în pofida prevederilor Capitulațiilor. Însă prin Tratatul de la Paris din 1856, Rusia retrocedează Moldovei trei ținuturi din sud-vestul provinciei: Cahul (fosta Frumoasa), Ismail și Bolgrad. În 1857 administrația rusească înființează un județ nou, Comrat (primă unitate administrativă cu populație majoritar găgăuză), dar aceleași autorități țariste îl desființează repede, un an mai târziu, în Basarabia rămânând astfel un număr de 7 județe. În 1878 Rusia reocupă sud-vestul Basarabiei și îl transformă într-un nou județ (Ismail). De la această dată și până în 1918 numărul județelor rămâne constant: 8. După ”lungul” an de existență al județului Comrat, a mai existat o tentativă, nu mai puțin comică, de a institui o autonomie găgăuză. Este vorba de așa-zisa republică de 6 zile de la Comrat (6 – 12 ianuarie 1906). Practic o revoltă (poate după modelul altui caraghioslâc, republica de la Ploiești), pusă la cale de revoluționarul de origine bulgară Andrei Galațan (executat ”tovărășește” de ai lui bolșevici în septembrie 1943), care reușise să păcălească mințile unor băștinași.
După unirea din 27 martie 1918, populația găgăuză formează comunități compacte în județele interbelice Ismail (6,9% găgăuzi față de 31,9% români), Cahul (17,9% găgăuzi față de 51,2% români), Tighina (12,8% găgăuzi față de 53,4% români) și Cetatea Albă (2,3% găgăuzi față de 18,5% români). În județul Chilia, format ulterior, găgăuzii erau în procent de 1,3% față de un procent de români de 18,7%. După reocuparea Basarabiei (și a Bucovinei de Nord) de către ruși, la 24 august 1944, se impune împărțirea sovietică pe raioane (până azi!). În decembrie 1998 se revine pentru scurt timp la împărțirea pe județe, dar nu în vechile hotare ale celor din interbelic. Se înființează 9 județe, la care se adaugă municipiul Chișinău, și autonomiile găgăuză și transnistreană. Acestea rezistă doar până în 2002, când conducerea comunistă revine la raioane. Așa încât azi, pe o suprafață de doar 33.843 kmp (din care 4.163 kmp ocupați de trupele ruse), se găsesc 6 regiuni de dezvoltare (înființate în 2006), care grupează 32 de raioane, două regiuni autonome (Găgăuzia cu 3 raioane și Transnistria cu 5 raioane) și 4 municipii de sine stătătoare (Chișinău, Bălți, Tighina și Tiraspol). Aceasta este harta administrativă a R. Moldova și în prezent, păstrând raioanele ca ultim vestigiu al ocupației sovietice, de tristă amintire.
Să constatăm acum care ar putea fi mijloacele cele mai potrivite pentru a aduce populația găgăuză în albia constituțională și pentru a o sprijini în recuperarea propriei memorii istorice, a propriei limbi materne și a propriei culturi de sorginte nu slavă, ci turcică. Iată deci, că rănii deschise care este Transnistria i se poate adăuga încă una, oblojită dar nevindecată: cea a autonomiei zis găgăuze. Spun ”zis”, pentru că scopul oficial și declarat al acestei autonomii, cel de prezervare a limbii, culturii și tradițiilor găgăuze nu a fost atins încă. Dimpotrivă, după cum am arătat, procentul găgăuzilor care au ca limbă maternă, respectiv de comunicare cotidiană găgăuza a tot scăzut, din 1990 și până acum. Paradoxal, rusificarea acestei zone s-a extins în perioada dată. La fel și cu minoritatea bulgară, concentrată mai ales în raionul Taraclia. Toate acestea sunt sau prezintă riscuri de separatism, în diferite grade. Care separatism a fost calificat drept infracțiune în Codul Penal al RM abia în 18 martie 2023. Iar legea, după cum se știe, nu are efect retroactiv. Mai mult, vom observa că, pe de o parte, RM este stat unitar, iar pe de altă parte același stat RM admite existența, în anumite condiții, a unor unități teritorial-administrative autonome pe criterii etnice. O contradicție flagrantă, așadar. Pe fondul lipsei caracterului național al statului, din Constituție. Căci R. Moldova este de facto un stat național, având populația băștinașă majoritară, cea română, ca națiune titulară. Din păcate nu și de jure, câtă vreme acest lucru nu este sancționat formal de Constituție (vezi art. 1, al. 1). Această ”scăpare” a agrarienilor care au redactat în 1994 prezenta Constituție moldovenească a lăsat în acest fel o portiță foarte periculoasă mișcărilor separatiste – fie ele din sud sau din est. Pe de altă parte, autonomia găgăuză de la Comrat, moștenitoare indubitabilă a separatismului lui Ștefan Topal din anii ’88 – ’94, a profitat de trădarea agrarienilor, la putere atunci, și au obținut recunoașterea ”Unității Teritoriale Autonome Găgăuzia”. Aceasta, chiar dacă recunoașterea unei autonomii de natură teritorială pe criterii etnice se află în flagrantă contradicție cu un alt principiu constituțional, de data asta prevăzut expres în Constituție: cel al caracterului unitar și indivizibil al statului (vezi Constituția Republicii Moldova, art. 1, al. 1, coroborat cu art. 109, al. 3 și art. 142, al. 1). Lipsa caracterului național înscris în Constituție a permis apariția, sancționarea și organizarea unor autonomii aparent pe principii teritoriale, dar de fapt pe criterii etnice sau geopolitice și care, de drept, sunt în contradicție cu caracterele suveran, unitar și indivizibil ale statului. De fapt, sunt un atentat la unitatea și indivizibilitatea țării și o imixtiune în politica externă a acesteia. Astfel, prin Legea 344 din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei, i se recunoaște acestei autonomii a minoritarilor dreptul de secesiune în cazul ”schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent…” (art. 1, al. 4 din lege). Deci, în cazul – din ce în ce mai probabil – al reunificării cu România, UTA Găgăuzia va avea dreptul legal să zică Nu! și să se separe. Așadar, o altă pierdere teritorială, doar pentru că așa a vrut (atunci, ca și acum) Moscova, și pentru că a găsit aici (atunci, ca și acum) suficiente cozi de topor care să pună în operă acest scenariu. Același risc există și în cazul, foarte posibil, al aderării R. Moldova la Uniunea Europeană. Știut fiind că aceasta este, practic, o confederație, iar statele membre deleagă benevol o parte din atributele suveranității lor către organele de conducere ale UE. Se schimbă, prin aderare, statutul R. Moldova? Separatiștii pot argumenta, nu fără temei, că da! Și atunci, care ar fi concluzia logică a rezolvării? Neunificarea cu România? Neaderarea la UE? Sau desființarea acestor autonomii, în acord, de altfel, cu prevederile constituționale? În concluzie, orice autonomie pe criterii etnice este ilegitimă, neconstituțională și anti-statală – fie că vorbim de autonomia uneia dintre minoritățile etnice din R. Moldova, fie că vorbim de autonomia teritoriilor ocupate de ruși peste Nistru. În același timp, autonomia lingvistică, culturală sau confesională este pe cât de legitimă, pe atât de dezirabilă și de ușor de pus în practică pentru toate minoritățile etnice, lingvistice sau religioase, fără deosebire sau discriminare.
Trebuie să rostim adevărul clar și apăsat: rostul formării autonomiei găgăuze, pe lângă cel de facto de oficializare a coloanei a V-a rusă în RM, a fost și acela de jure de a ocroti și dezvolta minoritatea găgăuză, inclusiv din punct de vedere lingvistic. Cum este aceasta ocrotită, când sunt atâția etnici găgăuzi care nu mai știu limba lor, în schimb vorbesc rusa? Adică nici limba strămoșilor lor, nici limba oficială a țării. Ci una a (fostului?) ocupant, de prin marginea Europei și nordul Asiei. În autonomia găgăuză mai este oficială, pe lângă română și găgăuză, și limba rusă. De ce? Contribuie rusa la păstrarea, cultivarea și dezvoltarea limbii găgăuze, respectiv la prezervarea culturală a găgăuzilor? Devine astfel necesară votarea în parlament a modificării art. 3 al. 1) din Legea nr. 344 din 23.12.1994 privind Statutul juridic special al Găgăuziei, în sensul suprimării limbii ruse, și a modificării art. 3 al. 2) din aceeași lege în sensul înlocuirii limbii ruse cu limba găgăuză. Acestea, tocmai pentru salvarea și dezvoltarea limbii și culturii găgăuze, rusificate astăzi într-o mare măsură. Conform art. 27 al. 2) din această lege, modificarea și/sau completarea ei se poate face cu votul a trei cincimi din numărul deputaților de la Chișinău, adică cu votul a 61 de deputați. Actualul partid la conducere, PAS, are 55 de deputați. Dar, dacă îi punem la socoteală și pe cei 6 deputați ai PPDA care – ca și șeful lor – se declară, nu-i așa?, unioniști și români absoluți, atunci am avea fix cei 61 de aleși ai nației care ar putea face dreptate. (Ar fi și o necesară hârtie de turnesol pentru românismul și unionismul clamat, în campania electorală, de către PPDA).
Credem cu tărie că atribute atât de importante ale statului – am numit caracterul unitar în coroborare cu cel de național și indivizibil – trebuie contrapuse diviziunilor teritorial-administrative autonome (gen Găgăuzia sau Transnistria): poporul român din Basarabia trebuie să aibă dreptul de a decide dacă statul Republica Moldova trebuie să fie unul unitar – ceea ce ar exclude orice fel de autonomii pe criterii etnice, lingvistice sau geopolitice – în care autonomia locală, bazată pe principiul subsidiarității, să fie egală pentru toți subiecții de drept, din Tiraspol în Ungheni și din Comrat în Dondușeni. Sau dacă, dimpotrivă, își dorește un stat federal, în care orice minoritate să aibă dreptul la autoguvernare pe un teritoriu autonom dat. Așa cum sunt Găgăuzia, Transnistria, așa cum mâine ar fi îndreptățiți să ceară autonomia lor, pe aceleași principii federative, bulgarii din Taraclia, ucrainenii din Râșcani sau romii din Soroca… Până atunci însă, ceea ce avem este un separatism așa-zis ”legal”, dar profund nelegitim și dăunător – este vorba de Legea 344 din 23.12.1994 privind ”statutul juridic special” (autonomia, cu posibilități de secesiune) a Găgăuziei. Astfel, R. Moldova a admis atât autonomia (lipsită însă de conținut) a minorității etnice găgăuze, cât și – în principiu – autonomia zonei separatiste transnistriene. Și asta și fiindcă în Constituția sa, RM nu a înscris principiul caracterului național al statului… Spre comparație, România nu a admis, în ciuda unor mari presiuni, recunoașterea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. În R. Moldova, sub 100.000 de găgăuzi au o așa-zisă autonomie. În România, peste 1.000.000 de maghiari au drepturi și libertăți, personale și colective, cu mult mai mari decât bieții găgăuzi. Dar nu și dreptul la regiuni autonome pe criterii etnice. Și cu atât mai puțin la secesiune!
O altă soluție o reprezintă mult discutata și așteptata reorganizare teritorial-administrativă. Mai exact, s-ar impune o uniformizare a diviziunilor de nivelul 2, inclusiv pentru Transnistria și Găgăuzia. Aceasta ar însemna ca, prin procesul de reorganizare, să dispară principiul, organizarea și efectele autonomiei pe criterii etnice. Ceea ce ar duce, pe cale de consecință, la dispariția unităților teritoriale separatiste sau cu potențial separatist. În plus, prin anularea autonomiei lor, se umple de sens caracterul unitar și indivizibil al statului (prevăzut în Constituție, dar anulat de facto prin prevederile legilor de organizare ale Găgăuziei, respectiv Transnistriei). De asemenea, în acest fel s-ar asigura egalitatea în fața legii a tuturor autorităților publice locale, nu ca astăzi, când unele regiuni sunt mai ”egale” decât altele. Aceasta nu i-ar face nicidecum cetățeni de mâna a doua pe cei aparținând oricărei minorități etnice, lingvistice sau religioase, ba dimpotrivă! Acești minoritari au – și trebuie să își păstreze – toate drepturile lingvistice, culturale, religioase. În limita legilor statului, desigur, și în respect față de națiunea majoritară și față de țara care îi hrănește. Și, dacă tot se agită apele redesenării hărții administrative: ar fi ideal ca legiuitorii să nu mai opereze, ca de atâtea ori, cu jumătăți de măsură. Renunțarea la ”autonomii” și la raioane, revenirea la județele autohtone, criterii stricte pentru rangul de oraș sau municipiu sunt tot atâtea semne că Puterea este într-adevăr națională, democratică și europeană. Nu în ultimul rând, populația de origine etnică găgăuză trebuie ajutată să scape de manipularea perfidă a Rusiei. Găgăuzii trebuiesc derusificați, dar nu românizați. Ei trebuie sprijiniți de către Chișinău să-și regăsească sufletul înstrăinat, să-și dezvolte real instituțiile de educație și cultură în limba găgăuză, în paralel cu învățarea temeinică a limbii române. Limbă care este oficială și în R. Moldova, și în România, și în Uniunea Europeană. Și a cărei posedare le-ar asigura găgăuzilor (în primul rând celor tineri) dezenclavizarea, integrarea mult mai ușoară pe piața muncii, acces la un alt nivel de instruire și informare. Există cu siguranță găgăuzi, de la intelectuali la oameni simpli dar de bună-credință, care pot construi un viitor valoros pentru comunitatea lor. Chișinăul s-ar putea baza pe aceștia și să realizeze, astfel, o breșă între arcanele Kremlinului din autonomie. Trebuie doar să vrea. Și să treacă la treabă. Iar găgăuzii trebuie să afle că nici Chișinăul, nici românii, nici Bruxelles-ul nu sunt împotriva lor. Din contră!
