...se încarcă

Type to search

Octavian Țîcu//Necrofilia zilei de 9 mai: reflecții post-moderniste

Share

A venit din nou ziua de 9 mai, o dată profund dezbinătoare pentru societatea noastră. La fel ca multe altele de altfel, fie că este 1812, 1918, 1940, 1941 sau 1944. Pentru unii o zi de ocupație, pentru alții o zi de eliberare, iar pentru a treia categorie, care de multe ori se amestecă cu prima, este Ziua Europei. Pentru unii o zi tragică și umilitoare, iar pentru alții una triumfătoare și victorioasă. Dincolo de aparențele acestor atitudini ambigui, ziua de 9 mai este un profund marker identitar și de raportare civilizațională.

Cei care privesc această zi ca pe una a ocupației se ancorează, de obicei, la valorile civilizației românești și europene, iar cei care consideră această zi o eliberatoare manifestă un exercițiu de sincronizare cu civilizația sovietică/rusă. Curios, această atitudine din urmă este în general un atavism al perioadei sovietice, împotriva căreia s-a ridicat de fapt independența R. Moldova și chiar dacă istoriografia noastră, pornind de la manualele școlare și terminând cu Academia de Științe, au tranșat această problemă în termenii civilizației europene, cu accentele puse pe reconcilierea discursului istoric, miturile „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei” continuă să bântuie mințile multor cetățeni ai acestei țări.

Când a început totuși războiul pentru Basarabia și România?
O vizită la Memorialul „Eternitatea” din Chișinău ne arată că întreaga simbolistică sovietică în jurul războiului doi mondial s-a construit pe ideea că URSS a fost „atacată mișelește” pe 22 iunie 1941 de către Germania nazistă și aliații săi, astfel începând pentru statul sovietic „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. În această construcție mitologică sovietică, România este prezentată drept agresor, deoarece în acel context a fost alături de armata germană în declanșarea ostilităților. Realitățile sunt evident diferite, pentru că războiul pentru statul sovietic a început la 17 septembrie 1939, când profitând de invazia Germaniei asupra Poloniei, a început punerea în aplicare a acordului Hitler-Stalin, participând astfel la dezintegrarea statului polonez prin anexarea părții sale de est.

Al doilea act militar a fost invazia asupra Finlandei în decembrie 1939, care a provocat mari pierderi armatei sovietice, dar care s-a soldat cu „pacificarea” vecinului scandinav și împingerea frontierei sovietice cu 30 km în adâncul teritoriului finlandez. Chipurile din raționamente de securitate pentru orașul Leningrad. Al treilea act al agresiunii sovietice s-a desfășurat la 15-16 iunie 1940, când folosind contextul de prăbușire a Franței, URSS a anexat cele trei republici Baltice și le-a încorporat în statul sovietic.

La 26-28 iunie 1940 au urmat ultimatumurile față de România, somată să cedeze Basarabia, acțiuni diplomatice care au fost însoțite de mari deplasări de armate în regiunea Nistrului și declanșarea unei adevărate operațiuni militare de anexarea a Basarabiei. Prin urmare, pentru Finlanda războiul începe în 1939 în ipostază de victimă, la fel cum în iunie 1940 acesta a fost unul de agresiune pentru cele trei republici baltice și România. Acest fapt explică angrenarea acestor entități în războiul lui Hitler contra lui Stalin, deoarece fiecare din ele aveau ceva de recuperat și de răzbunat împotriva sovietelor.

Mitogeneza zilei de 9 mai
Experiența generală ne arată că mitul îi este adesea necesar omului în efortul de depășire a limitelor impuse mai ales de regulile cunoașterii științifice, dar sunt destul de frecvente cazurile când însuși cunoașterea științifică își produce propriile mituri, depășite periodic la rândul lor pe măsura investigării. Funcționalitatea miturilor, absorbția acestora de către mulțimi și ritualizarea sunt dovezi suficiente că fiecare categorie umană implicată crede efectiv în realitatea propusă de miturile sale, chiar dacă altă categorie umană o contestă sau o demitizează.

Ca orice imperiu mitocratic, Uniunea Sovietică, dar și statele satelit pe care le-a influențat, a stabilit „decretual” o paradigmă impusă ca o piatră de hotar în istorie – învățătura lui Marx (amplificată şi ajustată la anumite circumstanțe de „discipolii” săi de la Lenin și Stalin la Mao Zedong, dar și de diferitele variațiuni „castriste”, „polpotiste”, „titoiste” sau „ceaușiste”). Învățăturii marxist-leniniste i s-a atribuit în consecință rolul soteriologic unic și total în istorie, așa încât filosofia generală, ontologia, etica, logica, psihologia, sociologia, teoria artei, orice demers gnoseologic şi epistemologic, fenomenologia religioasă, cercetarea mitologiei, științele teoretice şi chiar istoria au început a fi studiate prin optica celor două etape stabilite cronologic: înainte şi după Marx și Lenin.

Alături de această mitologie generală și provocarea unui act de mitogeneză, care izbutește până la un punct să infuzeze în conștiința publică un simulacru de aură sacrală, ce are menirea legitimării afective a acestei ideologii, mitologia sovietică a generat propriile sale „ritualuri sacre”, trei dintre care au fost fundamentale: mitul „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”, mitul „Marelui Conducător Lenin” și mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Acestea au izbutit să se consolideze atât prin ipocrizia falșilor istoriografi și poeți de curte și prin propagandă partizană, mai mult sau mai puțin abil întocmită, cât și prin legitimarea acestor mituri de către adversari.

În cazul particular al zilei de 9 mai. ingredientele principalele ale acestei mitogeneze au fost: pozarea URSS în ipostază de victimă, atacată „mișelește” de Germania nazistă și acoliții ei; mobilizarea împotriva dușmanului a întregului „popor sovietic”, inclusiv al „poporului moldovenesc sovietic” (născocit peste noapte); impunerea eroilor adevărați sau falși ai rezistenței, mai ales prin căutarea acestor eroi printre reprezentanții „popoarelor sovietice”, care urmau să devină elemente de divinizare și de consolidare a „prieteniei popoarelor”; inocularea „strășniciei”, „fărădelegilor” și atrocităților armatelor de ocupație pe teritoriul sovietic (chiar dacă în anumite cazuri politicile germane și române au fost chiar constructive, iar atrocitățile au fost comise de sovietici, cum a fost cazul de la Katyn); rolul „eliberator” al Armatei Roșii în cel de-al Doilea Război Mondial, atât cu referință la spațiul sovietic, cât și asupra Europei de Est în general; menținerea ritualului de celebrare și de sacralitate față de ziua de 9 mai de-a lungul perioadei sovietice; absența unui discurs alternativ, critic față de istoria războiului, etc.

La 21 martie 1944 era înregistrată una dintre primele directive ale „noului curs” de mitogeneză în RSSM, prin cererea lui Soloviev (Secretarul pe cadre al CC PC (b) din Moldova) către Fedoseev (CC PC (b) din URSS, Direcția de propagandă și agitație) care constata că „populația RSSM a fost timp de trei ani supusă unei prelucrări intense din partea propagandei germano-română, iar înainte de aceasta a fost parte a URSS doar 11 luni”. Prin urmare, odată cu „eliberarea” Moldovei, un rol prioritar îl ocupă problemele organizării unei propagande și agitații sovietice extinse.

La 3 mai 1944 CC PC (b) din Moldova a luat decizia privind desfășurarea activității de agitare în masă și politică în raioanele „eliberate”. Potrivit informațiilor au fost organizate 1 036 colective de agitatori (care cuprindeau 8 875 agitatori) și care au citit 68 525 lecții la care au participat 1. 414.850 oameni. Printre temele prezentate se menționau: „Situația militară-politică a Uniunii Sovietice”, cartea lui Stalin „Despre Marele Război pentru Apărarea Patriei a URSS”, dar un rol special în acest proces îl jucau prezentările despre „sălbătăciile ocupanților germano-fasciști și acoliții lor, naționaliștii moldo-români – cei mai aprigi dușmani ai poporului moldovenesc ”. Cam așa s-a construit ziua de 9 mai în perioada sovietică.

Memoria istorică și interesul politic
Dacă în societățile est-europene ieșite din comunism atestăm o respingere a comunismului ca ceva străin identității lor, ceva instaurat abuziv și contrar pornirilor inițiale, atunci în cazul R. Moldova, la fel ca în alte republici post-sovietice, perioada comunistă se încearcă a fi făcută parte organică a identității statale. Este un dublu efect al respingerii și atragerii, care a paralizat și va paraliza statalitatea moldovenească atâta timp cât desovietizarea și decomunizarea nu vor avea potențialul de a deveni mișcări civilizatoare de prim rang, care să ducă statul într-un spațiu al libertății și bunăstării, lipsit de aceste sechele ale trecutului. Chișinăul și R. Moldova sunt pline de asemenea „mortăciuni”, de la monumentele lui Lenin, împrăștiate prin toată țara, la calul lui Grigorie Kotovski, care atârnă sfidător în mijlocul orașului, de la bizarul S. Lazo, care a apărat cauza bolșevică în Orientul Îndepărtat, la monumentul eroilor comsomoliști și al celor care au luptat pentru instaurarea unei „puteri ai sovietelor”, care demult nu mai există.

Statalitatea moldovenească este atrofiată și lipsită de sens din cauza a ceea ce K. Verdery denumea „necrofilia post-socialistă”, adică un atașament neobișnuit de puternic pentru „cadavrele importante din punct de vedere politic”. De multe ori istoria nu are nimic de-a face cu aceste realități. Mai degrabă aici vorbim despre memoria socială (sau colectivă) a moldovenilor. Istoria este amintirea unui trecut față de care nu mai avem o relație organică, un trecut care nu mai este parte importantă a vieților noastre, în timp ce memoria colectivă este trecutul activ care modelează identitățile noastre. Memoria colectivă este un set de practici cum ar fi comemorarea și edificarea monumentelor, dar și a unor forme generale cum ar fi tradiția, mitul sau identitatea, iar importanța acesteia în modelarea statului este pe larg recunoscută de cercetătorii în domeniul politicilor comparate, naționalismului și relațiilor internaționale.

După cum ne arată M. Halbwachs, memoria colectivă nu poate rezista timpului bazându-se doar pe contextul social, ea capătă consistență când este încadrată în structuri conceptuale, determinate de o anumită comunitate, fără de care aceasta dispare. Cu alte cuvinte, forța memoriei colective este o reflecție a rolului politic, economic și social pe care îl exercită într-o societate un anumit grup sau grupuri.

Prin urmare practica monumentelor istorice și a plăcilor comemorative de tip sovietic, alături de procesul de reproducere a ritualurilor politice, sunt în sine o reflecție a importanței pe care fosta nomenclatură comunistă moldovenească a conservat-o în contextul post-independență, o chestiune de legitimitate pentru cei care se identifică cu această perioadă, inclusiv pentru minoritățile rusofone care se revendică de la trecutul sovietic și pentru partidele politice comuniste/socialiste, care răscolesc cadavrele.

Din mai multe puncte de vedere, demontarea acestui edificiu ar însemna delegitimarea lor personală și a statutului pe care l-au avut sau îl au în R. Moldova, pierderea electoratului, a puterii economice și sociale. Prin această raportare, acești actori politici și electoratul lor trasează o linie de continuitate cu perioada sovietică și mențin organică relația cu patria istorică, Federația Rusă, care la rândul său, prin resuscitarea „necrofiliei” proiectează influență asupra R. Moldova.

1 Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *