Type to search

Octavian Țîcu// Valurile durerii

Share

Una din cele mai controversate calități ale memoriei umane este capacitatea de a uita. Oamenii și popoarele aruncă la coșul de gunoi al memoriei lucruri și evenimente neplăcute, cele care generează amintiri stânjenitoare, mai ales când sunt complici la realizarea lor. Uneori timpul rezolvă de la sine problema memoriei istorice, alteori statele și popoarele organizează sistemic „amnezia”, pentru a evita scindarea societății și a putea merge înainte.

Organizarea memoriei istorice sau anihilarea ei deliberată este un indicator al opțiunilor de identitate în orice stat, iar R. Moldova, în cei aproape treizeci de ani de independență, a arătat cum poți să te prefaci „mort în popușoi” când este vorba de istorie. Mai ales de istoria sovietică. Tocmai acest joc de-a amnezia și reconcilierea a fostei nomenclaturi sovietice, de la Snegur, Lucinschi și Voronin, la toți liderii din eșalonul secund care s-au perindat în funcții de putere după 1991, a făcut posibilă revenirea lui Dodon, care i-a întrecut pe toți în resuscitarea himerelor și aberațiilor sovietice.

Tocmai pentru că m-am erijat în ipostaza de dascăl al președintelui-economist restanțier la istorie, în această săptămână tristă pentru victimele represiunilor și deportărilor sovietice doresc să prezint câteva aspecte ale istoriei noastre, în general cunoscute, dar care vor să fie deliberat uitate. Asta pentru a arăta că noi ținem minte și nu putem fi prostiți.

Teroarea şi organele de represiune în sistemul totalitar sovietic
De-a lungul istoriei sovietice milioane de oameni au devenit victime ale represiunii politice sovietice, care a fost un instrument al politicii interne a Rusiei Sovietice şi a Uniunii Sovietice, chiar din primele zile după lovitura din octombrie 1917. Culminând în epoca lui Stalin, ea încă a mai existat în timpul „dezgheţului” lui Hruşciov, a urmat prin persecutarea disidenţilor sovietici în timpul lui Brejnev şi nu a încetat să existe în timpul perestroikăi lui Gorbaciov.

Origini. Termenii „represiune”, „teroare”, precum şi alte cuvinte care desemnează sistemul represiv sovietic, au fost termeni cu referinţă la politica internă în faza incipientă de existenţă a statului, reflectând faptul că „dictatura proletariatului” trebuia aplicată viguros pentru a suprima rezistenţa clase sociale „antagoniste” din punct de vedere marxist-leninist ale proletariatului. Această frazeologie a fost treptat eliminată după destalinizare, dar sistemul de persecuţie pentru opiniile politice şi activităţile a rămas valabil până la dizolvarea Uniunii Sovietice.

Axiomatică pentru perioada sovietică a devenit catalogarea persoanelor represate drept “duşmani ai poporului”. Pedepsele de către regimul totalitar sovietic a inclus execuţii sumare, trimiterea de oameni nevinovaţi în Gulagul, deportarea forţată şi încălcarea flagrantă drepturilor cetăţenilor. Represiunea a fost efectuată de către CEKA şi succesorii săi, NKVD și KGB, precum şi alte organe de stat, iar partidul comunist a fost direct responsabil de declanșarea şi realizarea terorii.

Manifestări. Represiunile şi teroarea din Uniunea Sovietică a avut următoarele manifestări: 1. Execuţia a zeci de mii de ostatici şi prizonieri, şi uciderea a sute de mii de muncitori şi ţărani în 1918 – 1922 (“Teroarea Roşie”); 2. Foametea din Rusia din 1921, care a provocat moartea a peste 5 milioane de oameni; 3.Deportarea şi exterminarea cazacilor de pe Don în 1920; 4. Uciderea a zeci de mii de oameni în lagărele de concentrare în perioada cuprinsă între 1918 şi 1930; 5. Marile Epurări din perioada stalinistă, care au ucis aproape 690 000 de oameni; 6. Deportarea de 2 milioane de aşa-numitele „chiaburi” în 1930 – 1932; 7. Decesul a 4 milioane de ucraineni (Holodomor) şi 2 milioane de altele naţionalităţi în timpul foametei din 1932 şi 1933; 8. Decesul a sute de mii de români, ucraineni şi alte naţionalităţi în timpul foametei organizate din 1946-1947; 9. Deportări de polonezi, ucraineni, români şi a populaţiei din Republicile Baltice în perioada 1939 – 1941 şi 1944 – 1949; 10. Deportarea germanilor de pe Volga în 1941; 11. Deportarea tătarilor din Crimeea în 1943; 12. Deportarea cecenilor şi inguşilor în 1944.

Estimările pentru numărul de victime înregistrate în Uniunea Sovietică sunt între 3,5 şi 60 de milioane. Autorii Carţii Negre a Comunismului indică propriile estimări pentru Uniunea Sovietică (20 milioane) şi Europa de Est (1 milion), deşi numeroase critici au fost aduse de istorici în aceste sens.

După moartea lui Stalin, suprimarea şi represiile au fost reduse drastic şi a luat forme noi. Criticile interne ale sistemului au fost condamnate ca agitaţii anti-sovietice, calomnii anti-sovietice sau ca „paraziţi sociali”. Alţii au fost etichetaţi ca fiind bolnav mintal, având stări avansate de schizofrenie şi încarceraţi în spitalele psihiatrie („psihuşka”), utilizate de către autorităţile sovietice în închisori. Potrivit datelor oficiale, doar în perioada 1977-1983 în URSS au fost documentate 346 persoane abuzate de psihiatrie, majoritatea lor condamnaţi pentru articolele 70, 142 şi 190-1 a codului penal al RSFSR. Un număr de disidenţi notabili, inclusiv Aleksandr Soljeniţîn, Vladimir Bukovski şi Andrei Saharov au fost trimişi în exil intern sau extern, iar mulţi alţii au fost aruncaţi în închisori.

Genocidul sovietic în Basarabia și Transnistria
Represiunile regimului sovietic în teritoriul actual al R. Moldova au început inițial în RASS Moldovenească. Putem identifica câteva etape şi trăsături în sistematizarea acestora: Primul val al terorii poate fi atestat în contextul revoluţiei ruse şi a războiului civil. Cel mai elocvent este cazul revoltei din satul Parcani (19 noiembrie 1921), care s-a soldat cu condamnarea la moarte a 48 de oameni şi deportarea altor 120; Foametea din anul 1921, care a cuprins regiuni extinse ale Rusiei şi Ucrainei, implicit Transnistria. Numai în regiunea Tiraspol au avut de suferit peste 60 de mii de ţărani; Perioada „colectivizării” (1929-1932), care urma să ducă la instituirea totală a gospodăriilor colective de producţie (kolhozuri). Campania de teroare, confiscarea produselor şi a proprietăţilor a cuprins zeci de mii de ţărani, care au fost impuşi să intre în kolhozuri, judecaţi, au fost deportaţi sau chiar executaţi sumar; Foametea din anii 1932-1933, care a condamnat la moarte milioane de oameni în Ucraina (Holodomor) şi a zeci de mii de oameni în RASSM. În timpul foametei, mii de locuitori au încercat să fugă peste Nistru, în ciuda primejdiei de a fi împușcați de grăniceri. Pe 23 februarie 1932, numai din satul Olănești au fost împușcați 40 de fugari; Represiile politice staliniste din anii 1936-1938 îndreptate împotriva „duşmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”. Victime ale represiunilor au devenit scriitorii F. Malai, D. Milev, N. Cabac, I. Corcinschi, omul de ştiinţă P. Chioru, etc. Teroarea a atins punctul culminant în anii 1937-1938, având ca ţintă conducerea RASSM – E. Voronovici, Gr. Starîi, D. Moroz, D. Sculiski, etc.;

Represiile etnicilor germani: Aceștia au fost condamnaţi să suporte toate consecinţele dramatice pe care le-a cunoscut întreaga populaţie — război civil, cu mii de victime inocente, foametea din perioada aşa-numitei politici a “comunismului de război”, deposedări de aproape toate bunurile în perioada aşa-numitei “deschiaburiri” şi colectivizări a agriculturii. Procesele-verbale ale „Troicăi” speciale de la Tiraspol, ne arată expedierea săptămânală a sute de persoane nevinovate în faţa plutoanelor de execuţie în anii 1937-1938.

În timpul și după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a continuat politica începută în perioada interbelică, iar suprimarea „duşmanilor de clasă”, foametea, urmate de campania de colectivizare, au lovit puternic în elementul românesc al RSS Moldoveneşti, atât la nivelul elitelor, cât şi a restului populaţiei. Într-un mod absolut paradoxal și de neconceput în alte circumstanțe decât cele sovietice, intrumentele de represiune și „condamnare” a cetățenilor români de pe teritoriul Basarabiei au fost realizate prin aplicarea provizorie a codurilor penale și penal-procesuale ale RSS Ucrainene, care prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 erau extinse asupra RSSM. Decretul prevedea ca „tragerea la răspundere penală pentru crime produse până la reunirea Basarabiei cu URSS, să fie realizate în conformitate cu codurile RSSU”.

Materialele documentare din fondul dosarelor judiciare ale Serviciului de Informație și Securitate al R. Moldova, iniţiate în privinţa persoanelor care au fost supuse represiunilor politice în perioada regimului totalitar se referă la anchetarea a 28 984 persoane, ulterior condamnate în baza deciziilor organelor de stat judiciare şi extrajudiciare („Osobaia Troika”, „Comisia NKVD”, „Consfătuirea specială”, „Tribunalul militar al trupelor NKVD”). Dosarele au fost intentate, în deosebi, în baza art. 54 (infracţiuni contrarevoluţionare) Cod Penal al RSS Ucrainene aplicat în RSS Moldovenească până în anul 1961, iar după 1961 în baza Codului Penal al RSS Moldovenească (agitaţie şi propagandă antisovietică).

În perioada stalinismului dur (1940-1941, 1944-1951), în RSSM au fost operate 3 valuri de deportări în masă, dar procesul de arestări, deportări, execuţii și represalii locale a fost o constantă pe toată perioada stalinistă. În cazul represaliilor din prima perioadă sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) se urmărea, în primul rând, exterminarea tuturor liderilor, a persoanelor incomode, „periculoase” pentru statul sovietic prin pregătirea, cultura și autoritatea pe care o aveau. De organizarea deportărilor din 1941 s-a ocupat Biroul Politic al CC al PCUS, iar structurile NKGB-iste au dezvoltat baza logistică a mecanismului deportării. Responsabil direct de realizarea lor a fost Sergo Goglidze, numit în mai 1941 împuternicit al partidului în RSSM. Ca baza juridică a stramutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele „categorii de criminali”, aprobat în mai 1941, iar listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe baza de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30), urmând a fi ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 sa fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSSM). Deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazaha (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). In Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordinsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Bilanţul cantitativ al represiunii într-un un an de putere sovietică în Basarabia este cumplit: arestarea, deportarea, asasinarea a 12,23% din populaţie – peste 300 000 de locuitori, în special români. Prin deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 se dorea distrugerea bazei naţionale a culturii, limbii, istoriei și anihilarea memoriei istorice legate de România.

Alături de nimicirea identității românești ai Basarabiei, autoritățile sovietice au procedat la deconstrucția și anihilarea minorităților naționale. O categorie importantă din acest punct de vedere a fost comunitatea imigrației ruse, refugiată în Basarabia în condițiile revoluției ruse și a războiului civil, ai căror membri vor fi executați sumar imediat după intrarea trupelor sovietice în anul 1940 (cazul foștilor ofițeri țariști Serghei Gherman, Ivan Bâcov, Pavel Korcinski și Dmitri Kiseliov, condamnați pe 15 octombrie 1940 la pedeapsă capitală sau cazul lui Grigori Gorbatov, fost ofițer în armata țaristă, condamnat la moarte pe 21 ianuarie 1941), mulți fiind deportați în Gulag, în mare parte pentru „trădare de Patrie”.

Este cunoscut de asemenea procesul de anihilare în masă a tuturor primarilor și foștilor primari bulgari și găgăuzi din sudul Basarabiei, preluați în vizorul organelor de represii sovietice imediat după ocuparea provinciei în anul 1940, majoritatea dintre ei fiind deportați în noaptea de 12-13 iunie 1941 în lagărul „Ivdel” (Ivdellag) de lângă Sverdlovsk, lagărul Usoli de lângă Permi, lagărul Onega de lângă Arhanghelsk, unde majoritatea dintre aceștia vor deceda.

Al doilea val de deportari (5-6 iulie 1949) a purtat denumirea conspirativă „IUG” (SUD) și constituie cea mai mare deportare a populației basarabene. La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotarârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Aceștea urmau sa fie stramutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk, Irkutsk din Rusia. Cei care au realizat această operațiune sunt general-maiorul Iosif L. Mordovet, general-maiorul Ivan I. Ermolin și colonelul Aleksandr A. Kolotușkin, sub îndrumarea lui Lavrentii Beria și Iosif Stalin.

După datele prezentate de I. Cașu, în timpul operațiunii au fost strămutate 11 606 familii, adică 33 796 de persoane, din care 9 864 bărbați, 14 033 femei, 11 889 copii, care în mare parte alcătuiau elementul social de bază al satelor basarabene. După alte date, prezentate de V. Pasat în cadrul operațiunii au fost expulzate 34 761 persoane. Cel de-al treilea val din 1951, care a avut denumirea de Operațiunea „Nord”, a fost îndreptat împotriva confesiunilor religioase, din Basarabia fiind deportate 723 de familii de iehoviști (2 617 de persoane).

R. Moldova ca entitate pseudo-statală s-a născut din rivalitatea și impasibilitatea mai multor elemente sociale: călăii sovietici, care în masa lor au eliminat elementele indezirabile și „neloiale” regimului; victimile acestora, „naționaliștii moldo-români” și alți „dușmani ai poporului”, expuși constant unei „vânători” și supravegheri din parte autorităților; colaboraționiștii și turnătorii, cei de lângă semenii lor, care au fost cooptați și s-au pus în slujba noii puteri, un prim element din care s-a construit noua identitate „moldovenească” și restul populației locale, speriată, indiferentă, expusă inițial procesului de educare prin teroare, apoi prin mecanismele clasice de modelare identitară.

Acum avem ocazia să schimbăm aceste lucruri, doar că pentru aceasta, inițial, ar trebui să ținem minte și să nu uităm. Pentru că noi votăm, așa cum știm istoria.

1 Comments

  1. Guguta 5 iulie 2018

    O populatie care voteza dupa 25 de ani de independenta si 7 ani de deschidere europeana un mancurt de taiga tip Dodon nu poti sa mai ai pretentii. Creierele sunt atrofiate deci si ireversibil. Dupa 25 de ani inca auzi si vezi (TV) ruseste prin RM ? N-ai cu cine si ce prin RM !…Europenii nu mai vor iar rusii nici atita ca doar stiu ei ce stiu de si ce-s maldafanii.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.