Ieri, Ucraina și-a sărbătorit Ziua Independenței. O sărbătoare care, dincolo de ritualul ei civic, poartă o greutate aproape metafizică. Este ziua în care o națiune își afirmă dreptul de a exista, de a respira liber, de a-și locui istoria. Și totuși, această sărbătoare nu mai aparține doar ucrainenilor. Ea a devenit, prin tragedia războiului, o dată a întregii lumi civilizate, acea lume care refuză să accepte agresiunea ca normă și violența ca instrument de guvernare.
În Donețk, Luhansk sau Herson nu se apără doar brazde de pământ și orașe mutilate de bombardamente. Se apără însăși ideea că granițele statelor nu pot fi redesenate prin tancuri, că popoarele nu sunt simple figuri mutabile pe hărțile mesianismului imperial. Solidaritatea cu Ucraina nu este, prin urmare, un simplu gest de compasiune: ea este o recunoaștere că lupta de la Kiev este și lupta noastră, că destinul unei Europe întregi se joacă azi în tranșeele din Donbas.
Pentru România și Republica Moldova, această zi are o rezonanță aparte. Libertatea noastră, atât de fragilă de-a lungul secolului XX, se leagă astăzi direct de rezistența Ucrainei. Independența acestei țări nu mai este doar un fapt național, ci o garanție strategică: că linia de demarcație dintre democrația occidentală și autocrația de inspirație tătaro-mongolă nu va fi împinsă, prin violență, încă un pas mai aproape de granițele noastre.
Nu întâmplător, privirea istoriei se întoarce spre Europa anilor ’40. După invadarea Franței, Hitler a împărțit țara în două: o jumătate ocupată, cealaltă administrată de un guvern-marionetă, „regimul de la Vichy”, cu mareșalul Pétain în frunte. Nu era decât o ficțiune politică, o vitrină în spatele căreia se ascundea dominația totală a Reichului. Astăzi, Kremlinul pare să repete același scenariu: o Ucraină sfâșiată, în care teritoriile ocupate ar fi absorbite de Rusia, iar restul – „guvernat” de figuri compromise și obedient supuse Moscovei, de la Ianukovici la Medvedciuk.
Un astfel de plan nu ar însemna pace, ci doar o pauză între două războaie. Eventuala acceptare de către SUA și UE a unei asemenea „soluții” ar fi un dezastru pentru ordinea mondială deja fragilă. Ar fi un mesaj transmis tuturor dictatorilor: că violența este răsplătită, că granițele pot fi trasate cu sânge, că precedentul Crimeei și al Donbasului poate deveni o nouă normă internațională.
România și Moldova știu prea bine cum arată consecințele. În 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Basarabia și nordul Bucovinei au fost sfâșiate din trupul României. Au urmat ocupația sovietică, deportările, mutilarea memoriei colective și transformarea unei întregi societăți într-un laborator colonial. Istoria ne arată limpede că orice compromis cu agresorul se plătește scump și pe termen lung.
La 22 august, Mike Pompeo – fost secretar de stat al SUA – a publicat în Financial Times un editorial dedicat războiului din Ucraina, intitulat sugestiv „Trump nu trebuie să-l recompenseze pe Putin pentru agresiunea sa în Ucraina”. Cuvintele sale vin ca un avertisment sobru, adresat unei lumi obosite de război și ispitite de compromisul facil. Pompeo descrie cu luciditate capcana pe care Kremlinul o întinde Occidentului.
Vladimir Putin pretinde că ar fi dispus să închidă conflictul doar dacă Volodimir Zelenski ar ceda provinciile estice Donețk și Luhansk. O astfel de concesie, avertizează el, ar fi o catastrofă strategică pentru Ucraina – și, inevitabil, pentru întreaga Europă. Predarea inimii industriale a țării și a unui bastion defensiv apărat cu prețul vieții de mii de soldați ar paraliza reconstrucția națională și ar pregăti terenul pentru cucerirea finală. Și, mai grav, ar transmite tuturor dictatorilor de pe glob mesajul că violența este răsplătită. Moldova, statele baltice, întreaga margine estică a Europei ar avea motive să se teamă că numele lor va apărea pe următoarea listă a lui Putin.
Pompeo știe, din propria experiență de negociator, față în față cu dictatorul de la Moscova, că politica de conciliere nu face decât să hrănească apetitul agresorului. „Este ca și cum ai hrăni un crocodil, sperând că vei fi mâncat ultimul”, spune el, parafrazându-l pe Churchill. De aceea, trasează o linie roșie: Ucraina nu trebuie niciodată constrânsă să recunoască teritoriile ocupate ilegal. Un asemenea act ar echivala cu o dublă victorie a Kremlinului – una militară și una propagandistică, poate chiar mai periculoasă.
Istoria recentă confirmă acest avertisment. Ucraina a mai fost sedusă cu promisiuni de garanții iluzorii: în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, marile puteri i-au garantat suveranitatea în schimbul renunțării la arsenalul nuclear sovietic. Dar când Rusia a anexat Crimeea în 2014 și a invadat pe scară largă în 2022, s-a văzut clar că acele garanții nu valorează nici măcar hârtia pe care este tipărit.
Editorialul lui Mike Pompeo se încheie cu un avertisment care ar trebui să ne dea tuturor fiori: Volodimir Zelenski are dificila sarcină de a negocia un compromis dureros, însă dacă America va valida o soluție ce ar echivala cu o victorie pentru Putin, aceasta nu va însemna sfârșitul războiului, ci doar garanția următorului.
Și aici intervine întrebarea pentru noi, la Chișinău: care ar trebui să fie poziția Republicii Moldova în fața unui asemenea scenariu?
Pentru noi, nu poate exista nicio formă de acceptare a unei soluții care ar legitima, direct sau indirect, acaparările teritoriale ale Rusiei pe teritoriul național al Ucrainei, chiar dacă guvernul de la Kiev ar fi constrâns să o facă. Un astfel de precedent ar fi imediat extrapolat de agresor asupra teritoriilor moldovenești ocupate în stânga Nistrului încă din 1992. Exact din aceleași considerente, Republica Moldova nu a recunoscut până astăzi independența Kosovo, chiar dacă aceasta a fost recunoscută de lumea occidentală, inclusiv de Statele Unite.
De aceea, Republica Moldova trebuie să-și definească public și fără echivoc poziția: nu va recunoaște niciodată o soluție de pace în Ucraina care nu respectă independența și integritatea teritorială a acestei țări, în frontierele recunoscute internațional în 1992. Chiar dacă această declarație nu va modifica deciziile marilor puteri, valoarea ei politică și simbolică ar fi esențială pentru consolidarea propriei noastre independențe și pentru descurajarea oricărei tentative de a repeta scenariul ucrainean pe teritoriul Republicii Moldova.
Chiar dacă nu suntem parte la negocieri, Republica Moldova trebuie să își găsească vocea, pornind de la dreptul legitim al unui stat de frontieră, a cărui existență ar fi imediat afectată de orice soluție de pace nedreaptă.
Solidaritatea cu Ucraina nu este doar un exercițiu moral sau diplomatic. Ea este însăși condiția supraviețuirii noastre geopolitice. În joc nu se află doar viitorul Ucrainei, ci soarta întregului continent care a jurat, după 1945, că nu va mai îngădui niciodată întoarcerea istoriei la Vichy. La fel cum Europa a cunoscut pacea doar după zdrobirea hitlerismului în 1945, tot astfel și Republica Moldova își poate asigura un viitor liber și pașnic numai prin înfrângerea putinismului – această plagă a secolului nostru.
Tăcerea noastră – sau perpetuarea vechii strategii a ezitărilor „strategice” – ar echivala cu o complicitate rușinoasă. Și, mai grav, ar contribui la ridicarea propriului nostru rug funerar, aprins de mâinile altora, dar pregătit prin propria noastră lașitate.
