Declarația de Independență a Republicii Moldova – testament pentru Unire cu România
În vâltoarea sfârșitului de secol XX, spiritul de libertate a pătruns cu putere în rândul oamenilor care visau să se desprindă de dominația Moscovei și să revină la valorile lor naționale. Mișcările de Renaștere Națională din URSS s-au dovedit de neoprit, iar încercările puciștilor de a salva cu forța ceea ce era deja pierdut au eșuat lamentabil.
Valul independențelor a cuprins rând pe rând republicile sovietice: Lituania pe 11 martie 1990, Georgia pe 9 aprilie 1991, Estonia pe 20 august 1991, Letonia pe 21 august 1991, Ucraina pe 24 august 1991 și Belarus pe 25 august 1991. Republica Moldova și-a proclamat independența pe 27 august 1991, prin adoptarea Declarației de Independență de către Parlamentul ales în 1990, confirmată prin votul Marii Adunări Naționale.
Declarația de Independență a Republicii Moldova reprezintă, în esență, o lecție de istorie a românilor din stânga Prutului, expusă cronologic și susținută de argumente juridice solide. Documentul amintește primele rapturi teritoriale care au afectat Țara Moldovei: în 1775, Bucovina, și în 1812, Basarabia. Ambele acțiuni sunt considerate ilegale, „în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei” față de Imperiul Otoman.
Se face trimitere la deciziile parlamentelor mai multor state care consideră Pactul Ribbentrop-Molotov nul ab initio, cerând lichidarea consecințelor sale politice și juridice. În acest spirit, Parlamentul Republicii Moldova a organizat, între 26 și 28 iunie 1991, conferința internațională „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia”. Evenimentul a reunit istorici, politologi și cercetători din 16 țări, printre care România, Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța, Israel, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Ucraina, Țările Baltice și Georgia. În total, au luat cuvântul 64 de persoane, dintre care 15 din Republica Moldova, iar conferința a fost reflectată de peste 80 de jurnaliști și mai multe televiziuni și posturi de radio din întreaga lume.
Declarația menționează în mod explicit ocupația ilegală a Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, realizată „fără consultarea populației” la 28 iunie 1940, subliniind încălcarea cadrului juridic sovietic prin crearea, la 2 august 1940, a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.
În a doua parte, documentul evidențiază momentele esențiale care au consolidat mișcarea democratică de eliberare națională a populației din Republica Moldova. Sunt amintite Marile Adunări Naționale de la Chișinău, printre care cea din 27 august 1989, la care s-au adunat între 750.000 și 1.000.000 de oameni. Principalele revendicări ale participanților au fost proclamarea limbii române (denumită la acea vreme „limba moldovenească”) ca limbă de stat și trecerea la alfabetul latin. La 16 decembrie 1990, Marea Adunare Națională a hotărât schimbarea oficială a denumirii republicii în Republica Moldova, reafirmând necesitatea consolidării suveranității și parcursul spre independență deplină și democrație. În cele din urmă, pe 27 august 1991, a fost adoptată propriu-zis Declarația de Independență, marcând un moment definitoriu în istoria națională.
Din perspectiva identitară și juridică, Declarația de Independență subliniază hotărârile esențiale care, privite prin prisma deceniilor, confirmă lupta românilor basarabeni pentru eliberare. Printre acestea se numără decretarea limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin, la 31 august 1989, adoptarea drapelului de stat, pe 27 martie 1990 (tricolorul românesc), stabilirea stemei de stat la 3 noiembrie 1990 și schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991.
Declarația de Independență se sprijinea pe un fundament juridic solid, anume Declarația de Suveranitate adoptată la 23 iunie 1990, care stipula că „izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul. Suveranitatea este exercitată în interesul întregului popor de către organul reprezentativ suprem al puterii de stat a republicii. Nici o parte a poporului, nici un grup de cetăţeni, nici un partid politic sau o organizaţie obştească, nici o altă formaţiune, nici o persoană particulară nu poate să-şi asume dreptul de a exercita suveranitatea.” Acest text demonstra clar că acțiunile separatiste de la Tiraspol și Comrat erau neconstituționale și ilegale.
De asemenea, se sublinia că RSS Moldova recunoaşte drepturile suverane ale tuturor statelor. Ca stat suveran R.S.S. Moldova are dreptul să intre în uniuni de state, delegîndu-le benevol unele împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri, sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit de tratatul respectiv. În consecință, Declarația de Independență evidențiază că „populația Republicii Moldova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1991, în ciuda presiunilor organelor de stat ale URSS, la referendumul privind menținerea Uniunii Sovietice”, arătând lumii orientarea clară a autorităților de la Chișinău spre independență și autodeterminare.
Astfel, Declarația de Independență afirmă cu tărie că „REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ȘI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE”. Toate aceste evenimente istorice și deciziile adoptate reprezintă câștiguri pentru românii basarabeni, iar expresia „idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale” poate fi interpretată ca un apel la Unire cu România. Odată cu proclamarea independenței, a fost votat imnul „Deșteaptă-te, române!”, folosit ca imn național între 1991 și 1994, iar anterior au fost adoptate simbolurile naționale românești, precum tricolorul, nulitatea Pactului Hitler-Stalin, discuțiile despre adevărul istoric – toate acestea constituind argumente pentru Unire, care însă nu a avut loc, fiindcă atât în România, cât și în Republica Moldova au existat factori politici și geopolitici mai puternici decât idealul național al vremii.
Putem observa cu ochiul liber că, din cauza circumstanțelor de la vremea respectivă, această declarație, (care mai ar fi avut nevoie de câteva alineate pentru a menționa explicit Unirea) explică clar caracterul românesc al Republicii Moldova. Bătăliile identitare rămân încă aprinse, dar Declarația de Independență a fost, fără îndoială, asul din mânecă în lupta pentru afirmarea limbii vorbite. Blocului de constituționalitate plasează Declarația deasupra Constituției, iar mențiunea limbii române în acest document a fost factorul esențial care a permis modificarea articolului referitor la „limba moldovenească” adoptat ilegal (în contradicție cu Declarația de Independență) în 1994.
P.S. Dacă Declarația de Independență a reușit să apere limba română în Republica Moldova, de ce nu ar putea, în viitor, într-un context intern și internațional favorabil, să servească drept temei pentru o eventuală declarație de Unire?
Surse:
