În anul 2075, într-o după-amiază de vară, un bărbat cu tâmplele albe și privirea obosită a deschis un vechi cufăr de cărți al tatălui său. După moartea acestuia, îl mutase ani la rând dintr-o casă în alta, dintr-o viață în alta, ca pe o povară moștenită și neînțeleasă, fără curajul de a-i ridica vreodată capacul. Praful și mirosul de lemn putrezit păreau să fi păstrat intactă o lume pe care el nu o mai cunoștea decât din povești.
Printre volume prăfuite, reviste decolorate, ediții vechi de istorie și câteva manuscrise neterminate, a descoperit un caiet îngălbenit. Mâna tatălui îl lăsase acolo cu jumătate de secol în urmă. Hârtia era fragilă, dar cuvintele îl așteptaseră cu răbdarea mută a lucrurilor care știu că, mai devreme sau mai târziu, vor fi descoperite.
L-a deschis fără așteptări, ca pe o simplă curiozitate. Dar primele rânduri, trasate cu o caligrafie de școală veche, apăsată și răbdătoare, i-au străpuns privirea ca o voce venită dintr-o epocă demult apusă.
„Dragul meu Fiu,
Dacă voia lui Dumnezeu a fost să găsești aceste pagini, înseamnă că trebuia să auzi această poveste. Le-am așternut la apusul vieții ca pe niște semințe puse în pământ, nu pentru a stoarce lacrimi — lacrimile spală doar praful de pe o rană veche și lasă rana tot acolo —, ci pentru ca tu să înțelegi de ce s-a sfârșit. Iar înțelegerea nu e doar felul în care memoria rămâne vie, ci și singurul leac împotriva uitării.
Țara în care am trăit noi nu mai există de mult; a fost risipită nu de o armată mai puternică, ci de oboseala noastră de a mai crede, de nepăsarea care roade încet, ca sarea din aerul mării. Țara în care te-ai născut, n-a trăit decât treizeci și cinci de ani — o copilărie de patrie, scurtă și febrilă — și s-a dus așa cum se duc satele din hărțile vechi, luate de vânturile timpului.
Aceasta este povestea ei și, odată cu ea, povestea noastră.
În anii ’90 ai secolului trecut eram la vârsta când sângele pulsează prin vene ca o orchestră care nu cunoaște partitura, dar ține ritmul cu încăpățânarea inimii. Credeam cu o tărie de granit că lumea putea fi răsturnată cu o singură lovitură de voință, ca un râu care își sparge digurile și inundă totul în calea lui.
Figuri mărețe ale acelor vremuri – pe care astăzi nu le mai ține minte nimeni – au zdruncinat zidurile comunismului, iar imperiul răului s-a prăbușit ca un colos de lut. Nu am avut nicio clipă îndoiala că vom învinge. Eram convins că sunt martorul unei eliberări cosmice, că visul părinților și bunicilor noștri – de a scăpa de jugul rusesc – se împlinea, în sfârșit. Ni se părea că însăși istoria ne ține partea și că timpul, altădată fluviu rece și indiferent, devenise un armăsar nărăvaș care galopa exact în direcția dorințelor noastre.
Dar, cum se întâmplă adesea, iluziile se risipesc mai repede decât florile de cireș în luna mai: un vânt ușor e de ajuns să le smulgă, iar ceea ce părea promisiunea unei rodiri nu lasă în urmă decât un covor efemer de petale moarte. Așa a fost și cu noi.
Visul de libertate s-a decolorat în dezordinea tranziției și în corupția care a crescut peste noapte ca o buruiană pe un pământ proaspăt arat. În locul unei primăveri a renașterii, am primit un târg unde visele noastre se vindeau la kilogram și, ca în orice bâlci, cei mai gălăgioși negustori erau tocmai cei care vindeau marfa cea mai stricată.
Toate au început în 1992, când Armata a 14-a a Rusiei, coborâtă peste Transnistria ca o umbră grea, a tras întâia oară — și mii de moldoveni au rămas în pământ. După acel botez cu sânge, guvernul legitim a fost înlăturat, iar Moscova a așezat la capul țării un guvern docil, în frunte cu omul ei de încredere – vechiul nomenclaturist sovietic – Andrei Sangheli. În 1994, acel guvernul așezat de Moscova a organizat, paradoxal, primele alegeri libere de după marea revoluție din 1988-1989.
Chiar și în acele condiții, am avut șansa pasului decisiv: să evadăm, o dată pentru totdeauna, din stepele mongole în care ne împinseseră rușii încă din 1812 și să pornim spre Uniunea Europeană. Am ratat însă alegerea dreaptă. Dezamăgiți de tranziție, moldovenii au votat o promiscuitate nostalgic-analfabetă — agrarieni și socialiști — care le-au vândut iluzia „kolhozului sovietic”. Atât de rudimentari erau, încât nici măcar nu știau să scrie corect numele țării pe care pretindeau că o conduc. Șansa de a porni spre civilizație am schimbat-o pe stagnare, iar viitorul pe o fantomă a trecutului. Din acel vot s-a născut prima fisură în zidul speranței noastre – o fisură care, cu timpul, s-a lărgit până a devenit prăpastia în care ne-am prăbușit mai târziu.
În anul 2000, Moscova i-a readus la putere pe comuniști. Oamenii s-au lăsat atunci vrăjiți de iluzia că rafturile se vor umple din nou cu salamul de o rublă și pâinea de șaisprezece copeici. Și astfel, fiule, printr-o singură aplicare de ștampilă ne-am întors un deceniu întreg într-un trecut brejnevist, împăienjenit de falsuri moldoveniste, ca pânzele de păianjen pe ferestrele unei case părăsite.
La cârmă a venit Voronin, general sovietic de miliție, cu pasul greu și privirea de cazarmă; o brută necărturară care a întins peste țară o plasă groasă de jaf și mafie, cum nimeni nu izbutise până la el. Și așa, cu votul nostru, am mai închis un cerc al iluziilor: crezând că alegem siguranța, am pus ștampila pe o întoarcere în trecut, dar nu în trecutul adevărat, ci într-o caricatură a lui — iar caricaturile dor mai tare decât originalul, pentru că îți arată toate neputințele.
Din 2001 până în 2009, întreaga țară a fost transformată într-o imensă secție de poliție vopsită în roșu. Se vorbea despre stabilitate, dar era doar liniștea unui cimitir. Independența era vândută pe bucăți, justiția devenise o bâtă, iar corupția – un mod oficial de guvernare.
Simbolul statului nu era Constituția și nici tricolorul, ci imaginea cazonă a generalului Papuc – în uniformă neagră, cu cătușele într-o mână și bastonul de cauciuc în cealaltă. În acei ani, oamenii au început să fugă din țară cum puteau: noaptea prin păduri, ascunși în containere maritime, în camioane de marfă – doar ca să evadeze din așa-zisul «rai comunist» de la Chișinău.
Primii muguri ai speranței au apărut în aprilie 2009. Tinerii au ieșit în stradă, iar drapelele albastre cu stele aurii se amestecau cu tricolorul, ca două inimi care băteau la unison. Pentru o clipă, părea că trecutul nu mai are monopol asupra viitorului. Acea revoltă a fost scânteia care a fisurat zidul comunist și a anunțat prăbușirea lui.
Aceasta a fost, după 1988-1989, cea de-a doua «primăvară moldovenească». Am semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, am obținut dreptul de a circula liber în spațiul european, iar gardul de sârmă ghimpată de la Prut a fost demolat. Economia noastră, sleită și odinioară captivă piețelor din est, a început să dea primele semne de viață și să se reorienteze spre piețele europene.
Pentru o vreme, părea că am găsit, în sfârșit, direcția corectă: să ne desprindem din umbra imperiului și să intrăm în normalitatea europeană. Dar fericirea n-a durat mult. Politicienii noștri de atunci, lacomi și hapsâni, ascunși în spatele lozincilor frumoase, s-au pus pe furat. Europa, încet dar sigur, se transformase într-o simplă fațadă, tratată ca un bancomat. Iar în 2014, odată cu „furtul miliardului”, lumina s-a stins brusc: oamenii nu pierduseră doar banii, ci și încrederea că lucrurile puteau merge altfel.
Nici pe plan extern stelele nu se aranjau tocmai bine pentru noi. În 2014, Rusia a ocupat Crimeea și a început războiul împotriva Ucrainei – exact așa cum o făcuse împotriva noastră în 1992. Istoria repeta aceeași tragedie: întâi îți smulge o bucată din trup, apoi îți spune că nu a fost niciodată a ta.
Așa cum s-a întâmplat mereu, în vremurile tulburi lumea s-a umplut de populiști și de profeți de carton, cu discursuri mesianice și promisiuni deșarte. Pretutindeni, oamenii nu mai votau politici, ci iluzii. În Europa, Marea Britanie părăsise UE, Orientul Mijlociu explodase în foc și sânge, iar implicarea Rusiei în alegerile din Statele Unite și din țările europene devenise o normalitate acceptată cu fatalism.
Măștile au căzut în anul 2022, când Rusia a început un război sângeros împotriva Ucrainei. La Moscova se instaurase deja un regim fascist-naționalist, care își propusese să-i extermine pe ucraineni, să le ocupe teritoriile și să refacă imperiul sovietic. Știi bine că în acest război nedrept au murit sute de mii de oameni.
Pentru noi, în Moldova, războiul era o oglindă întunecată: ne arăta nu doar propria fragilitate, ci și viitorul care ne pândește dacă vom lăsa din nou Rusia să-și întindă umbra peste noi. De la Chișinău puteai prinde în geam bătaia surdă a frontului din Odesa, iar peste Nistru, la Tiraspol, soldații ruși așteptau ordinul ca pe o schimbare de gardă. Era ca și cum istoria ne striga ultimul ei avertisment — dar noi ne-am tras pătură peste urechi și nu am vrut să auzim.
După 2022, Rusia a pornit războiul nu doar împotriva Ucrainei, ci și un război hibrid împotriva noastră. O ofensivă fără tancuri, dar cu o armată de instrumente: bani, televiziuni aservite, juriști docili, oligarhi cumpărați pe sub mână, ONG-uri-fantomă, conturi offshore și o fabrică nesfârșită de partide. Banii circulau prin culoare ascunse și se transformau apoi în salarii pentru agitatori, reclame politice, pachete alimentare împărțite alegatorilor sau „ajutoare” pentru politicieni transformați peste noapte în negustori de voturi.
Sute de milioane erau aruncate pe piața politică asemenea unui foc de artificii: o lumină strălucitoare astăzi, întuneric mâine, dar întotdeauna suficientă pentru a orbi o populație obosită și resemnată.
În acei ani au apărut zeci de partide-marionetă, înregistrate peste noapte, cu nume schimbătoare și ușor de uitat. Dacă reușeai să închizi unul, mâine răsărea altul, cu altă denumire, dar cu aceleași fețe și aceleași sloganuri. Parcă erau niște ciuperci care se umflau la prima ploaie, multiplicându-se la nesfârșit. Substanța era mereu aceeași: un cor răgușit care repeta că Europa ar fi un spațiu al degradării, iar adevăratul paradis pe pământ se află, chipurile, în Rusia.
Pe plan social, lucrurile au început să degradeze. Războiul a paralizat economia noastră, deja firavă, iar oamenii au început să o ducă tot mai greu de la o zi la alta. Mulți au plecat peste hotare, iar cei rămași se descurcau cum puteau. Nu venea nimeni să investească într-o țară cu un teritoriu ocupat, unde peste casele oamenilor zburau drone și rachete.
Dar, cel mai greu nu au fost frigul din case și rafturile sărace, ci frigul din suflete: oamenii au început să piardă speranța. Iar când speranța piere, țara arată ca un oraș în care luminile se sting rând pe rând.
Propaganda rusă a știut să profite de această stare de nesiguranță și a început să vândă iluzii. Ne promitea că, dacă Moldova se va „întoarce acasă” și va intra în Uniunea Vamală a Rusiei, atunci totul se va schimba peste noapte: salarii ca în Moscova, prețuri ca în Minsk, piețe pline și o viață fără griji. O revistă lucioasă, întinsă în fața unui popor obosit.
Dar, în spatele acestor promisiuni, nu era nici prosperitate, nici siguranță. Era doar aceeași capcană veche: dependență, control, pierderea demnității și ștergerea identității. Iluzia Uniunii Vamale nu era altceva decât preludiul unei noi ocupații, ambalată în cuvinte dulci și afișe colorate.
În toamna anului 2025, am avut alegeri parlamentare. Moldova intrase în aceste alegeri cu cetățeni obosiți, dezbinați și hipnotizați de aceleași mesaje repetate până la greață; instituții slăbite și subminate; economie prinsă în plasa dependenței; presă transformată într-o tribună a încrâncenării și un mediu civic decapitat.
Pe acest fundal sumbru, Moscova a reînviat vechea gardă a generalului Vladimir Voronin: Igor Dodon, Mark Tkaciuk, Vasile Tarlev, Zinaida Greceanîi, Iurie Muntean, Irina Vlah etc. – nume vechi ca niște fantome care nu încetau să bântuie casa. Era limpede pentru orice om cu mintea trează că acești ticăloși revin la putere pentru a preda țara lui Putin și pentru a continua jafurile pe care le începuseră cu decenii în urmă. Ei erau ca niște cămătari ai istoriei: veneau să mai stoarcă puțin dintr-un popor pe care îl prădaseră deja până la os.
Totul s-a frânt pe 28 septembrie 2025. În acea zi, moldovenii au cedat și au votat cu Putin. Și-au semnat cu propria mână certificatul de deces. Printr-o simplă aplicare de ștampilă. Unii au făcut-o din neînțelegere, alții din ranchiună, alții împinși de sărăcie. Mulți și-au vândut votul pe o sticlă de băutură ieftină – iar moartea unei țări a fost plătită la prețul unei beții de o seară.
Ce a urmat era inevitabil. De a doua zi, coloana a cincea și-a arătat colții. Basarabia s-a trezit peste noapte transformată într-un Belarus mai mic și mai sărac, laborator de obediență și frică. La Prut s-a ridicat din nou sârma ghimpată, iar de la Tiraspol Putin trasa directivele ca dintr-un cartier general de provincie. Parlamentul de la Chișinău nu mai era decât decor și ecou: o formă fără fond.
Rusia a continuat războiul împotriva Ucrainei, iar Moldova a devenit rezerva ei de carne ieftină de tun. Tinerii erau vânați pe străzi, smulși din case și înrolați cu forța, trimiși pe frontul de la Odesa. Cei care refuzau dispăreau fără urmă, înghițiți de închisorile improvizate sau de gropile comune. Profesorii, scriitorii, jurnaliștii – toți cei care mai îndrăzneau să gândească liber – au fost reduși la tăcere ori izgoniți. În câteva luni, țara s-a golit de cei mai buni fii ai ei, iar ceea ce rămăsese semăna cu un trup viu, dar fără suflet.
Rusificarea s-a întors ca un blestem. Alfabetul latin a fost înlocuit cu cel chirilic, iar limba română a fost declarată „dialect fascist”. Afacerile de succes au fost preluate de rețelele rusești, iar pe străzi afișele în rusă au sufocat treptat orice urmă de identitate națională.
Uite așa am pierdut noi țara noastră. Basarabia, care fusese cândva un vis, s-a transformat într-o carcasă seacă, golită de limbă, de memorie și de demnitate. Nu prin război deschis, ci prin propria alegere. La 28 septembrie am avut șansa să alegem demnitatea, dar am preferat să ne predăm.
Dragul meu fiu,
Țările nu mor întotdeauna în războaie. Unele mor încet, în liniște, sub povara indiferenței și a uitării. Așa s-a întâmplat și cu noi. Nu am fost zdrobiți de tancuri și nici arși de bombe. Am pierdut prin propria noastră slăbiciune, prin renunțarea de a mai crede că viitorul putea fi altul.
O țară moartă seamănă cu o bibliotecă arsă: cărțile nu mai sunt, dar cenușa lor încă păstrează mirosul poveștilor. Așa a fost și Basarabia noastră – ca o floare de cireș scuturată, ale cărei petale dispar, dar al cărei parfum mai dăinuie în aer.
Aceasta a fost povestea noastră. Ți-o las nu pentru lacrimi, ci pentru înțelegere. Iar prin tine, fiule, ea poate rămâne vie măcar ca amintire.
Tatăl tău”
P.S. În anii când eram prin politică, obișnuiam să închei dezbaterile cu o vorbă trecută din palmă în palmă și pusă pe seama lui Abraham Lincoln: „Votul este mai puternic decât glonțul.” Cu același gând aș vrea să închid și acest ultim editorial din această campanie electorală.
În istorie nu există ultimul cuvânt, fiindcă istoria își leapădă pielea ca un șarpe; și tot așa, după 28 septembrie nu va exista „turul al doilea”, ci doar dimineața celei de-a doua zi, în care fiecare își duce crucea pe care și-a ales-o. Ștampila pe buletinul de vot nu cere eroism, ci o veghe deasupra viitorului nostru, ca aceea cu care bunicii păzeau focul să nu piară peste noapte.
Minciuna e împrumutul cel mai ieftin din târg: îți dă liniște pe caiet astăzi și îți trimite cămătarii mâine, cu dobânzi care nu se văd, dar rod. O ștampilă pusă pe minciună e un contract semnat cu propria umbră — pare salvare la prânz, se face cenușă până la apus.
Dar, când alegi adevărul în locul minciunii, libertatea în locul fricii și demnitatea în locul nostalgiei, pământul se mișcă; încet, aproape nevăzut, și totuși ireversibil, ca sămânța care, în tăcere, sfărâmă crusta de asfalt și iese la lumină.
