Am plecat din Moldova acum cinci ani, dar nu m-am desprins de ea. Am purtat-o împletită în straiele mele noi: în pașaport, în ritmul vorbelor când zic „acasă”, în mirosul de prune uscate care-mi invadează apartamentul din New York în serile în care dorul devine insuportabil. De la etajul 14 privesc o lume care mereu urcă spre culmi; în inima mea, totuși, rămâne furișată o uliță din Cimișlia, cu porți scârțâitoare și vecini care te strigă pe nume.
28 septembrie nu e doar o zi din calendar. E momentul în care Moldova își reglează busola. Fie alegem parcursul european, încununat cu reguli, demnitate și un noian de oportunități; sau cedăm iar influențelor care ne vor mici, timorați și uitați. Rusia nu are nevoie să trimită tancuri sau drone ca să ne înăbușe; ne otrăvește deja prin micile ecrane, ne vinde iluzii cu promisiuni distopice și cumpără tăceri cu bani murdari. În timp ce la est, vecinii noștri curajoși scriu istoria cu sânge în Ucraina, la noi se poate decide, cu o singură ștampilă, dacă vom fi parte din Europa sau din umbra ei.
Nu e timp de romantism pueril, dar nici de panică. Apelul meu nu e un strigăt disperat, ci o încredere lucidă în poporul nostru unit: noi cutezăm. Am stat la cozi în Paris, la Londra, la Roma, la New York; am pus ștampile cu mâini înghețate, pentru că știm că una singură reprezintă un act de fidelitate față de cei rămași acasă. Pentru mama care își strânge pensia și renunță la medicamente, pentru fratele care visează la facultate în străinătate, pentru copilul care merită manuale noi, nu pagini roase, pentru satul în care primarul își uită promisiunile la primul imbold corupt.
Alegerea noastră nu e o declarație de ură, ci o revenire la normalitate și speranță. A vota înseamnă a planta un stejar pentru copiii noștri – nu acum, dar mâine; a ridica o poartă mai solidă între noi și cei care vor să ne dezbine. Fiecare vot e o piatră la temelia unei țări pe care nu vrem doar să o vizităm din treacăt, dar în care ne dorim să revenim cu demnitate.
Duminică, Moldova are nevoie de fiecare dintre noi. Votul nu e un drept, e o datorie. O datorie față de cei care au murit în tranșeele Ucrainei, ca să nu ajungă războiul la noi. O datorie față de copiii care merită să învețe engleză și franceză, nu frica limbii impuse de forța agresorului. O datorie față de toți cei care încă mai cred că țara asta poate fi salvată și reclădită.
Nu suntem victime, suntem martori și arhitecți. Nu e vreme pentru resemnare, ci pentru acțiune. Să fim mulți, să fim neclintiți, să fim uniți și să votăm de parcă am construi poduri peste toate cicatricile istoriei: între generații, între regiuni, între aspirație și realitate.
În această duminică, vă îndemn să alegem Europa. Să alegem Moldova pe care ne-o dorim să o vedem atunci când ne întoarcem acasă. Noi suntem dorul transformat în voință. Să nu-l risipim.
Corina Musteață este plecată din Republica Moldova de cinci ani. A absolvit universitățile Sciences Po Paris și Columbia University of New York City, cu licență dublă în științe politice și drept, respectiv economie și matematică.
