În spațiul public românesc au apărut, în ultima vreme, opinii critice la adresa modului în care președintele României, Nicușor Dan, s-a adresat electoratului din Republica Moldova, numindu-i „basarabeni”. Totuși, lucrurile sunt mai nuanțate decât par la prima vedere.
Astăzi, termenul „Basarabia” nu mai are o semnificație politică sau diplomatică propriu-zisă. El nu desemnează un stat, o entitate administrativă sau un subiect al relațiilor internaționale. Cu toate acestea, „Basarabia” rămâne o realitate istorică, culturală și identitară care nu poate fi ștearsă sau ignorată.
Utilizarea termenelor „Basarabia” și „basarabeni” de către președintele Nicușor Dan trebuie privită într-un context diferit. El s-a adresat unui electorat căruia aceste cuvinte nu îi provoacă respingere, ci dimpotrivă, evocă o legătură istorică și afectivă cu România. În spațiul public românesc au apărut voci care au afirmat că cetățenii Republicii Moldova ar fi deranjați de această abordare „istorică”. Această idee este însă falsă: cei care resping asemenea termeni fac parte, în general, din electoratul pro-rus, pentru care ideea de Unire cu România este percepută ca o amenințare sau o formă de „ocupație”.
Președintele nu s-a adresat acelor grupuri, ci cetățenilor vorbitori de română și orientați spre valorile europene, celor care, în majoritatea lor, dețin și cetățenia română și care înțeleg valoarea istorică și identitară a cuvintelor „Basarabia” și „basarabeni”. Pentru ei, aceste denumiri exprimă unitatea lingvistică, istorică și culturală a spațiului românesc.
Mai mult, această formulare este corectă și din perspectiva românilor din Republica Moldova, care se identifică prin apartenența teritoriului lor la spațiul românesc și își doresc, în mare parte, Unirea cu România. Mulți dintre ei resping termenul „moldovean” atunci când acesta este folosit în sensul impus de propaganda sovietică, care a promovat un „moldovenism” artificial, separat de identitatea românească.
Unirea Moldovei cu România nu este revizionism
Un alt aspect des invocat este acela că ideea Unirii Republicii Moldova cu România ar reprezenta un act de „revizionism”. În realitate, această interpretare este greșită. Unirea nu are nimic de-a face cu revizuirea agresivă a frontierelor sau cu revendicările teritoriale nelegitime, ci este un demers democratic, identitar și istoric. Da, este adevărat că, în prezent, mișcarea unionistă din Republica Moldova nu reprezintă o majoritate. Totuși, susținerea pentru această idee se află într-o creștere constantă în ultimul deceniu, iar dacă am lua în calcul și diaspora (unde majoritatea cetățenilor dețin și cetățenia română) procentul ar fi, fără îndoială, mai mare. Este, așadar, o opțiune civică și identitară care nu poate fi ignorată. În contextul actual, factorul geopolitic și situația politică internă a Republicii Moldova sunt favorabile consolidării parcursului european. Cu toate acestea, este important să nu excludem și vocea unioniștilor, care își fundamentează convingerile pe argumente solide: istorice, geopolitice, economice și politice.
Revizionismul, în sens politic și juridic, desemnează încercarea unui stat de a modifica, prin presiune sau forță, frontiere stabilite prin tratate internaționale. În cazul Unirii, nu este vorba despre o anexare, ci despre o decizie liberă, suverană și democratică a două state independente care împărtășesc aceeași limbă, cultură și istorie.
Un eventual proces de reunificare s-ar putea realiza numai prin voința liber exprimată a cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului, în deplin acord cu principiile dreptului internațional și ale autodeterminării popoarelor. România și-a afirmat deja această disponibilitate prin decizia Parlamentului din 27 martie 2018, care consfințește deschiderea față de un asemenea demers. Cu alte cuvinte, Reunificarea ar reprezenta un act de consimțământ reciproc, deplin legitim din punct de vedere juridic, moral și democratic, în eventualitatea în care o majoritate clară a populației și-ar exprima sprijinul pentru acest ideal.
De asemenea, afirmația potrivit căreia discuția despre Unirea Republicii Moldova cu România ar „resuscita propaganda pro-rusă” pornește de la o premisă eronată, des întâlnită, din păcate, în anumite cercuri politice și mediatice de la București. Ideea că un subiect legitim, democratic și istoric ar trebui evitat doar pentru că este manipulat de adversari este, în sine, o formă de capitulare intelectuală.
În realitate, tăcerea și autocenzura nu combat propaganda, ci o consolidează, lăsând spațiul public vulnerabil la dezinformare. Trebuie înțeles că propaganda pro-rusă nu are nevoie de motive reale pentru a se manifesta, ea va exploata oricând și orice temă care servește intereselor sale geopolitice.
Prin urmare, a evita tema Unirii de teama de a „provoca” propaganda înseamnă a-i oferi acesteia puterea de veto asupra dezbaterii democratice. Dimpotrivă, o abordare lucidă și argumentată a subiectului arată maturitate politică și încredere în capacitatea societății de a discerne între adevăr și manipulare.
De altfel, Moldova și România au un trecut comun, iar despărțirea lor a fost rezultatul unor circumstanțe istorice impuse de marile puteri, nu al unei voințe populare. Din această perspectivă, Unirea nu ar reprezenta o „revizuire” a istoriei, ci restabilirea unei continuități firești întrerupte artificial.
Prin urmare, a vorbi despre Unirea Moldovei cu România nu înseamnă a contesta ordinea internațională, ci a reafirma dreptul popoarelor de a-și decide liber destinul – un principiu fundamental al democrației.
P.S. Așa cum spunea recent Victor Chirilă, Ambasadorul Republicii Moldova la București: „Pentru unii care ne recomandă autoritar să nu mai folosim cuvântul basarabean, le transmit următorul mesaj: îl voi folosi în continuare, cu mândrie, alături de moldovean și român. De ce? Pentru că aceasta este identitatea mea — românească”.
