Pe 2 decembrie 2025, la Chișinău, a avut loc „Conferința științifico-practică Republica Democratică Moldovenească”, organizată cu ocazia împlinirii a 108 ani de la proclamarea acesteia față de Imperiul Țarist. Printre speakerii principali s-au numărat Victoria Furtună, fostul președinte Vladimir Voronin și Victor Stepaniuc, ex-deputat comunist.
Victor Stepaniuc a susținut pe pagina lui de Facebook că, la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării ar fi proclamat Republica Democratică Moldovenească pe baza „voinței sutelor de mii de țărani, ostași, muncitori, preoți și intelectuali”, care ar fi dorit „renașterea statalității moldovenești” și afirmarea unei „identități moldovenești” distincte.
Analiza istorică arată însă că multe din aceste afirmații sunt interpretate selectiv. Proclamarea RDM la 2 decembrie 1917 este incontestabilă, însă aceasta a fost concepută ca formă de autonomie în contextul prăbușirii Imperiului Țarist, nu ca o restaurare a statalității moldovenești medievale. Documentele epocii nu susțin ideea unei renașteri a Moldovei voievodale, ci indică nevoia unei autoadministrări locale într-o perioadă revoluționară și haotică. Un exemplu din aceeași perioadă este apariția în Europa Centrală și de Est a unor state pivot care vizau apropierea sau unirea cu statele „mamă”, cum a fost cazul Republicii Huțule, care urmărea apropierea de Republica Ucraineană într-un context de fragmentare a fostelor imperii austro-ungar și rus.
Afirmația potrivit căreia „voința sutelor de mii de oameni” ar fi stat la baza proclamării RDM este, de asemenea, exagerată. Sfatul Țării a fost un organ reprezentativ, însă nu au avut loc referendumuri sau plebiscite populare directe. În ceea ce privește identitatea, discursul politic dominant în Basarabia din 1917-1918 era pro-românesc, iar voința deputaților a evoluat rapid către independență față de Rusia și, ulterior, spre Unirea cu România la 27 martie 1918.
Victor Stepaniuc este totodată unul dintre promotorii moldovenismului contemporan. Acesta a încercat să confere legitimitate „științifică” acestor idei, promovând o istorie paralelă a moldovenilor, separată de cea a românilor. Prin lucrările sale, identitatea moldovenească este prezentată ca un construct etnic distinct, folosind reinterpretări istorice și utilizarea unor mituri sovietice.
Deși metodele de astăzi sunt mai subtile decât cele din perioada sovietică sau a guvernării PCRM, noul moldovenism politic continuă să rescrie istoria, sugerând existența unei „continuități identitare moldovenești” independente de România. Exemplul reinterpretării existenței Republicii Democratice Moldovenești și mitologizarea participării țăranilor, soldaților și intelectualilor, după model socialist, sunt transformate într-o „voință națională” artificială. Unirea din 1918 este acceptată, însă este prezentată ca o anexare forțată, nu ca un rezultat al procesului politic inițiat chiar de liderii unioniști ai Republicii Democratice Moldovenești.
Reinterpretarea istoriei are în acest context implicații istorice precum și politice, modelând percepția publică asupra identității naționale.
Analiza critică a acestor reinterpretări este astfel un exercițiu academic, precum și o necesitate civică. Istoria Basarabiei și a Republicii Democratice Moldovenești trebuie înțeleasă în complexitatea ei reală, nu remodelată pentru a servi agende reacționare, pentru că Unirea cu România nu este un mit, ci a fost rezultatul firesc al voinței poporului și al liderilor săi.
Privind spre viitor, există semne că retorica antiromânească va fi treptat redusă, iar înțelegerea faptelor istorice reale va contribui la perceperea Unirii tuturor românilor ca un proces legitim și coerent din punct de vedere istoric și politic.
