Acum, mai bine de un secol, pe 28 noiembrie 1918, la Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a proclamat Unirea necondiționată și pentru vecie a provinciei cu Regatul României. Era momentul la care generații întregi de bucovineni visaseră: revenirea „acasă”, în trupul României Mari, după 144 de ani de dominație habsburgică, care încercase să elimine identitatea românească a regiunii. Declarația de Unire nu a fost doar un gest simbolic, ci și o mărturie a demnității, curajului și răbdării unui popor care a păstrat vie limba, credința și memoria istorică.
Astăzi, la mai bine de un secol de la acel eveniment, un ecou al aceleiași continuități se aude în contextul protecției limbilor minoritare din Ucraina. La 3 decembrie 2025, Rada de la Kiev a adoptat o lege prin care limba română este recunoscută oficial ca limbă protejată, înlocuind sintagma sovietică „limba moldovenească”. Această decizie simbolizează recunoașterea identității comune a românilor din nordul Bucovinei, dar și a celor din Basarabia de Sud, Maramureșul de Nord și Transnistria, în fața procesului de pierdere a identității istorice și lingvistice.
Este o coincidență providențială că, la mai bine de un secol de la Unirea istorică, românii din Ucraina primesc un sprijin legal care le poate consolida identitatea culturală. În contextul sprijinului dezinteresat al României pentru Guvernul de la Kiev, care rezistă invaziei rusești, dar și al posibilei redresări geopolitice a Europei de Est, identitatea lingvistică a românilor din Ucraina este protejată legal. Totuși, provocările rămân reale: în regiunea Odesa, de exemplu, la ultimul recensământ, majoritatea locuitorilor vorbitori de limbă română s-au declarat „moldoveni”, moștenind educația primită sub regimul sovietic. Legea de protecție a limbilor minoritare oferă însă cadrul legal prin care statul ucrainean poate garanta drepturile identitare ale tuturor românilor și sprijini comunitățile românești, care în 2001 reprezentau peste 400.000 de oameni.
Istoria Bucovinei ne învață că identitatea și continuitatea nu sunt întâmplătoare. Așa cum, în 1918, bucovinenii au luptat pentru a-și regăsi locul firesc în spațiul românesc, și astăzi este nevoie de implicare responsabilă din partea României pentru a proteja această comunitate aflată în teritoriul juridic al Ucrainei, mai ales într-un context regional complicat și marcat de război. Bucureștiul are un rol moral și diplomatic clar: sprijinirea educației în limba română, promovarea culturii și susținerea românilor prin deschiderea de școli finanțate de Guvernul României, crearea de ONG-uri ce sprijină cultura română și, totodată, consolidarea comunităților românești din sate și orașe prin proiecte comune. La nivel statal, existența a circa 400.000 de români în Ucraina reprezintă un avantaj, deoarece responsabilizează ambele state la protejarea acestora și va crea o legătură diplomatică cordială între București și Kiev.
În acest context, Unirea Bucovinei, dar și unitatea tuturor românilor, rămân un testament politic și cultural, așa cum spunea declarația de la Cernăuți: „Ceasul acesta mare a sunat”. Astăzi, mesajul marilor unioniști de la 1918 se traduce în responsabilitate pentru prezent și viitor – protejarea limbii, a culturii și a drepturilor românilor din regiuni aflate sub amenințarea războiului. Continuitatea nu înseamnă doar comemorare, ci acțiune și susținere concretă, astfel încât limba română și comunitățile istorice locuite de români să rămână intacte și peste 100 de ani.
