Declarația recentă a Președintei Republicii Moldova privind posibilitatea unificării a generat un val semnificativ de reacții pozitive, atât în rândul societății civile de pe ambele maluri ale Prutului, cât și în presa internațională. Mesaje de susținere au venit din partea mediului academic, a tinerilor, a diasporei și a unor lideri de opinie care consideră reunificarea o opțiune democratică, legitimă și compatibilă cu parcursul european al Republicii Moldova.
În paralel, însă, a intervenit reacțiunea antiunionistă, exprimată cu virulență de anumiți formatori de opinie și lideri politici cu viziuni clar rusofile. Nu este un fenomen nou, ci o reluare a unui discurs vechi, construit pe inducerea fricii, distorsionarea realităților juridice și manipularea identitară, menit să blocheze orice perspectivă de progres.
Argumentul lichidării statalității
Unul dintre cele mai frecvente argumente invocate de tabăra moldovenistă este cel al „lichidării statalității Republicii Moldova”. Acest limbaj alarmist este promovat de așa-ziși experți care ignoră, voit sau nu, cadrul juridic internațional și constituțional existent.
Dreptul popoarelor de a decide asupra propriului destin este consacrat explicit în documentele fundamentale ale ordinii internaționale postbelice. Actul Final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, prevede prin Principiul VIII – Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele:
„În virtutea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, toate popoarele au în permanenta dreptul, în deplina libertate, de a determina asa cum doresc şi atunci cînd doresc statutul lor politic intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a infaptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politica, economică, socială şi culturală.”
Din clarificările de mai sus reiese faptul că unificarea nu poate fi considerată o anexare, ci reprezintă expresia suveranității populare, exercitată democratic, dacă aceasta este dorită de cetățeni.
Aceeași logică se regăsește și în Constituția Republicii Moldova, care oferă cadrul legal pentru revizuirea statutului statului. Articolul 142 – Limitele revizuirii prevede:
„(1) Dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.”
Astfel, statalitatea Republicii Moldova nu este un tabu intangibil, ci o construcție politică supusă voinței populare, iar argumentul „lichidării statalității” se dovedește a fi desuet și contrazice însăși logica democratică.
Mai mult, istoria confirmă că Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată de URSS în urma anexării forțate din iunie 1940, fără plebiscit și fără consultarea populației locale. Reunificarea, în contrast, presupune o decizie liberă, transparentă și validată prin vot popular.
Argumentul „națiunii moldovenești”
Un alt argument utilizat de stataliști este acela că aproximativ 80% din populație s-ar fi identificat drept „moldoveni” la recensământ. Această interpretare, însă, este incompletă și rezultă dintr-o abordare sociologică superficială.
În primul rând, recensământul exclude diaspora, un segment semnificativ al populației, care deține cetățenie română și a demonstrat constant, prin vot, o orientare proeuropeană și pro-unire. În al doilea rând, menținerea sintagmei „etnie moldovenească” distorsionează realitatea: Republica Moldova este un stat alcătuit din români, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari și alte minorități, toți cetățeni ai aceluiași stat. Cetățenia nu este sinonimă cu etnia, iar confuzia este întreținută deliberat în scopuri politice.
Mai mult, excluderea variabilei unioniste manipulează prin omisiune dezbaterea publică. Datele sociologice arată că, între 2010 și prezent, susținerea pentru Unire a crescut de la aproximativ 3% la 41%, conform sondajelor BOP și CBS-AXA, fără a include diaspora și în lipsa unei politici publice coerente de promovare a identității românești.
Concluzii
Persistența discursului antiunionist poate fi explicată prin diversificarea moldovenismului politic: de la forma sa clasică, de sorginte stalinistă, promovată de tabăra Voronin-Dodon, până la variante mai recente, prezentate drept „moldovenism civic”. În esență, aceste forme păstrează aceleași rădăcini ideologice și servesc, în ultimă instanță, intereselor geopolitice ale Kremlinului, prin ura față de identitatea românească și prin menținerea Republicii Moldova într-o zonă gri — sau, mai pe românește, la mila trupelor putiniste.
Spre final, Unirea nu constituie o amenințare, ci reprezintă o perspectivă politică de viitor pentru ambele state românești. Aceasta ar garanta o securitate consolidată în regiunea Mării Negre, ar însemna o populație de peste 22 de milioane de cetățeni români și, totodată, ar integra Republica Moldova în structurile euro-atlantice din care face deja parte România.
