Ieșirea recentă a lui Igor Dodon de la tribuna partidului, sub pretextul „Zilei statalității moldovenești”, nu poate fi considerată o pledoarie autentică pentru suveranitate. Mai degrabă, a fost reluarea unui discurs ideologic desuet, menit să înlocuiască adevărul cu agitația propagandistică pentru capital electoral. Nu este întâmplător că liderul PSRM a omis să menționeze că această zi a fost instituită prin decret prezidențial în 2017, chiar de el, și că nu are o însemnătate istorică reală.
Discursul președintelui socialiștilor se sprijină pe o confuzie deliberată între stat, identitate și putere politică. Sub masca apărării „identității moldovenești”, Igor Dodon stigmatizează orice opinie divergentă drept „trădare” și orice dezbatere legitimă drept atac la statalitate. Pluralismul opiniilor nu amenință ordinea constituțională; dimpotrivă, acesta constituie esența democrației. Susținerea Unirii nu este nici infracțiune morală, nici delict constituțional. Este actul firesc al libertății de exprimare și al curajului civic. Transformarea acestei opțiuni politice într-o acuzație de „lichidare a statului” reprezintă o amenințare cu caracter bolșevic.
Totodată, Dodon afirmă că „noi am trecut odată prin experiența stăpânirii jandarmilor pe teritoriul nostru, care în 1918 au trecut Prutul, au intrat cu arme în Chișinău…”. Aceasta este o reinterpretare falsă a istoriei. În realitate, actul Unirii din 1918 nu a fost o „anexare” impusă de București, ci decizia suverană a reprezentanților Republicii Democratice Moldovenești, votată cu majoritate parlamentară. În contrast, Uniunea Sovietică, glorificată astăzi simbolic de Dodon și tovarășii săi, a ocupat Basarabia în 1940 fără plebiscit, a deportat zeci de mii de oameni și a provocat foametea artificială din 1946-1947, cu sute de mii de victime. Astfel, identitatea de partid a socialiștilor, sub egida unui asemenea trecut, este, în fond, o profanare a memoriei colective și a suferinței ascendenților noștri.
Retorica poate părea politizată, dar adevărata problemă apare atunci când Dodon anunță lansarea unei campanii naționale „patriotice și stataliste”, menite să „reamintească moldovenilor că statul trebuie prețuit și apărat”. Afirmațiile „Republica Moldova nu este România” și „cine vrea Unire, știe unde să se ducă și să se unească…” transformă discursul într-o amenințare directă la adresa României și, indirect, la adresa drepturilor fundamentale ale cetățenilor de a-și exprima opinia.
Istoria contemporană arată că monopolul asupra patriotismului generează frică, nu libertate. Când un partid revendică dreptul de a defini cine este „patriot” și anunță „acțiuni concrete” împotriva „dușmanilor ideologici”, vorbim despre instigare la ură cu caracter ilicit.
Problema depășește dimensiunea juridică, întrucât cei care, în trecut, au subordonat suveranitatea Republicii Moldova intereselor Federației Ruse, o instrumentalizează politic într-un mod ipocrit. Atâta timp cât discursul PSRM rămâne suzeran putinismului, societatea riscă să rămână blocată într-o zonă gri, vulnerabilă influenței Moscovei. În același timp, realitatea tragică a războiului din Ucraina confirmă, cu prețul sângelui, că neutralitatea „suverană” nu este niciodată garantată. Miza este limpede: fie păstrăm parcursul democratic proeuropean alături de România, fie permitem transformarea Republicii Moldova într-o satrapie rusă, unde valorile democratice și libertatea rămân doar un miraj.
