Partidul Socialiștilor din Republica Moldova a lansat recent Campania Națională Patriotică cu genericul „Patria noastră este Republica Moldova”, corelată simbolic cu marcarea Zilei statalității moldovenești, celebrată la 2 februarie. Mesajele promovate în cadrul campaniei pun accent pe suveranitate, identitate moldovenească și pe presupusul pericol al pierderii statalității printr-o eventuală Unire cu România.
Discursul este construit într-o cheie istorică și emoțională, invocând trecutul statal moldovenesc, sacrificiile înaintașilor și ideea continuității identitare. Totodată, actuala guvernare este acuzată de „trădare” și de intenții de „lichidare a statului”. Dincolo de retorică însă, se impune o analiză rece: reprezintă această campanie un răspuns la un pericol real sau este, mai degrabă, o strategie politică de mobilizare electorală?
Unirea – temă politică reală sau o exagerare retorică?
În pofida frecvenței cu care tema Unirii este invocată în discursul PSRM, realitatea politică indică faptul că aceasta nu se află pe agenda imediată a Republicii Moldova. Unirea rămâne, pentru o parte a societății, un ideal identitar sau un „plan B” ipotetic pentru unii decidenți de la Chișinău, nu un proiect politic concret, instituționalizat sau asumat oficial de guvernare.
Partidul Acțiune și Solidaritate, frecvent etichetat de socialiști drept „unionist”, nu a promovat un program politic de Unire și nici nu a inițiat pași instituționali în această direcție. Generalizarea conform căreia actuala putere ar urmări dizolvarea statalității moldovenești este, în acest context, mai degrabă o construcție discursivă decât o evaluare bazată pe fapte.
Campania PSRM în logica opoziției politice
Pentru a înțelege sensul real al campaniei „Patria noastră este Republica Moldova”, aceasta trebuie analizată prin prisma poziției PSRM în sistemul politic. Aflat în opoziție, partidul dispune de resurse limitate pentru influențarea directă a politicilor publice, iar principala sa miză devine menținerea și mobilizarea propriului electorat.
Baza electorală a PSRM este formată, în mare parte, din cetățeni cu viziuni moldoveniste, anti-unioniste, rusofone sau sceptice față de integrarea occidentală. Într-o societate în care peste jumătate din populație se declară împotriva Unirii cu România, tema statalității reprezintă un instrument eficient de consolidare a loialității electorale.
Astfel, campania nu pare să urmărească prevenirea unui proces politic iminent, ci mai degrabă menținerea electoratului într-o stare de mobilizare permanentă, prin activarea unor temeri identitare deja existente.
Frica – instrument clasic de mobilizare politică
Utilizarea fricii ca mecanism de mobilizare nu este o invenție a PSRM și nici o excepție în politica moldovenească. În lipsa unui pericol real și imediat, frica devine un substitut convenabil pentru proiecte politice concrete. Riscul pierderii statalității, al „anexării” sau al „dispariției identității” este prezentat ca fiind urgent, chiar dacă nu este susținut de evoluții politice reale.
Acest tip de discurs simplifică realitatea, polarizează societatea și reduce spațiul pentru dezbatere rațională. Totodată, el are rolul de a crea o delimitare clară între „noi” și „ei”, între „patrioți” și „trădători”, o tehnică des întâlnită în strategiile populiste.
O practică comună: comparația cu PAS
Pentru o analiză echilibrată, trebuie remarcat că și partidul de guvernământ recurge la strategii similare de mobilizare electorală, însă pe un alt registru tematic. Integrarea europeană, vizitele oficialilor europeni, discursurile despre „calea corectă” și „viitorul european” funcționează ca mesaje de consolidare a propriului electorat.
Atât în cazul PAS, cât și în cazul PSRM, vorbim despre forme de marketing politic: teme identitare sau geopolitice sunt utilizate pentru a oferi speranță, sens și coeziune unui electorat care trebuie menținut activ și motivat.
Concluzie
Campania „Patria noastră este Republica Moldova” trebuie privită mai puțin ca o reacție la o amenințare reală la adresa statalității, ci mai mult ca o strategie previzibilă de PR politic într-un context electoral. Patriotismul, identitatea și istoria sunt transformate în instrumente de mobilizare, nu neapărat în obiective de politică publică.
Într-o democrație funcțională, astfel de practici nu sunt neobișnuite. Ele devin însă problematice atunci când frica este folosită ca principal combustibil politic, iar dezbaterea rațională este înlocuită de retorică alarmistă.
Responsabilitatea finală revine societății, care trebuie să distingă între aspecte reale și construcții discursive fabricate în scop electoral. În special în domeniul identității și al limbii, intelectualitatea, mediul academic și societatea civilă nu pot rămâne pasive. Ele trebuie să riposteze rapid și argumentat împotriva narațiunilor de sorginte sovietică, care reduc complexitatea istorică la lozinci politice și perpetuează clivaje artificiale în societate.
