Prezența monumentelor sovietice în spațiul public al Republicii Moldova nu reprezintă o simplă chestiune de patrimoniu sau estetică urbană, ci o problemă profund politică, morală și identitară. Această controversă vizează amenajarea spațiului urban și reflectă divergențele de interpretare axiologică între diferite segmente ale populației. Dezbaterea privind păstrarea sau demontarea monumentelor arată, în esență, dificultatea societății moldovenești de a-și asuma critic trecutul sovietic și de a-l separa de valorile care definesc prezentul democratic și european al statului.
Pe de o parte, unii cetățeni continuă să perceapă perioada sovietică drept un element constitutiv al propriei identități istorice. De cealaltă parte, majoritatea populației Republicii Moldova nu se regăsește într-o asemenea narațiune. Acest lucru se reflectă atât în orientarea geopolitică preponderent prooccidentală și, implicit, pro-românească, cât și în opțiunile electorale exprimate constant după proclamarea independenței. În acest context, menținerea monumentelor dedicate unor figuri simbolice ale regimului sovietic – Vladimir Lenin, Grigori Kotovski sau Serghei Lazo – ridică o problemă serioasă de reprezentativitate în spațiul public contemporan.
Monumentele sovietice ca instrument politic
Monumentele ocupației sovietice sunt prezente pe întreg teritoriul Republicii Moldova și continuă să influențeze subconștientul colectiv prin simbolistica și amplasamentul lor. Localizate în piețe centrale, parcuri sau în proximitatea instituțiilor publice, ele funcționează ca repere dominante ale vieții comunitare, transmițând un mesaj tacit de legitimitate a regimului care le-a creat.
În plan social, centralitatea simbolică echivalează cu validarea istorică. Prezența acestor monumente, alături de cele ale poeților și figurilor istorice românești, induce ideea că puterea sovietică ar fi fost un element fondator acceptat. Mesajul nu este formulat explicit, dar este interiorizat prin obișnuință, în special de generațiile care nu au trăit direct experiența ocupației. Această superficialitate este exploatată politic: mobilizările partidelor pro-ruse în jurul acestor monumente mențin o parte a electoratului într-o bulă politică, ancorată într-un construct mitologic sovietic, aflat în opoziție directă cu identitatea românească și parcursul european.
Un alt indicator al disfuncției simbolice îl reprezintă depunerile de flori, care legitimează, în plan mental, aceste monumente ca spații ale celebrării. Această inversare simbolică produce o consecință gravă: ocupația sovietică este considerată demnă de comemorare și parte a unei normalități cotidiene, fără a exista o gândire critică asupra naturii sale represive.
Legitimitatea puterii sovietice în Basarabia
Un prim argument fundamental împotriva păstrării monumentelor sovietice în spațiul public ține de caracterul nelegitim al instaurării puterii sovietice în Basarabia. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a fost rezultatul unei decizii politice unilaterale a conducerii de la Moscova, adoptată fără consultarea populației locale și în absența oricărei forme de autodeterminare.
Administrația sovietică a fost dominată de o elită politică și administrativă impusă de laboratoarele de partid de la Kremlin, care a manifestat o atitudine discriminatorie față de societatea basarabeană, percepută drept „burghezo-moșierească” ca urmare a experienței sale sub administrația românească interbelică.
Contradicția dintre comunism și religie
Un al doilea argument major este contradicția ideologică dintre comunism și religie, aspect frecvent trecut cu vederea în discursul politic actual. Partidele politice pro-ruse din Republica Moldova susțin simultan moștenirea sovietică și instituția Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei. Din perspectivă istorică și doctrinară, această poziție este profund incoerentă, întrucât ideologia comunistă a fost, în mod explicit, ateistă și ostilă oricărei forme de manifestare religioasă.
După ocuparea Basarabiei în 1940, autoritățile sovietice au inițiat o politică sistematică de represiune împotriva Bisericii Ortodoxe. Lăcașuri de cult au fost închise sau distruse, iar clerul a fost supus persecuțiilor, deportărilor și execuțiilor; drept dovadă stă preotul martir Alexandru Baltagă, canonizat de Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii și o parte semnificativă a clerului au fost nevoiți să se refugieze în interiorul României, în timp ce cei rămași au fost constrânși să accepte jurisdicția Patriarhiei Moscovei, instituție aflată sub controlul direct al NKVD și ulterior al KGB. În contextul retragerii trupelor sovietice în 1941, au fost comise acte suplimentare de violență împotriva clerului și credincioșilor basarabeni, consolidând caracterul represiv al regimului impus pentru următorii 50 de ani.
Având în vedere faptul că aproximativ 95% din populația Republicii Moldova se declară creștin-ortodoxă, conform recensământului din 2024, menținerea monumentelor unui regim care a persecutat sistematic Biserica Ortodoxă ridică o problemă serioasă de coerență morală și simbolică. Spațiul public nu este neutru din punct de vedere axiologic, ci reflectă valorile și reperele asumate de comunitatea politică. În acest sens, glorificarea unui regim criminal apare ca profund discordantă cu structura socială actuală.
Un pact social pentru compromis
Gestionarea moștenirii sovietice nu poate fi redusă la o alegere între uitare și conservare necondiționată. Spațiul public este un loc al valorilor asumate, și atât timp cât monumentele ocupației sovietice rămân amplasate în locul lor actual, ele vor continua să transmită un mesaj de validare simbolică a unui regim opresor.
Relocarea acestor monumente într-un muzeu dedicat ocupației sovietice ar reprezenta o metodă de compromis politic. O asemenea soluție nu neagă istoria, ci o plasează în contextul ei real, transformând simbolurile propagandistice în exponate publice. Modelele eston și leton, prin care s-au instituit muzee ale ocupației, precum și procesul de decomunizare inițiat în Ucraina în 2015, demonstrează că o tranziție este necesară pentru consolidarea unei identități democratice.
Republica Moldova se află într-un moment istoric al definirii sale identitare. Alegerea nu este între Est și Vest, ci între perpetuarea unei moșteniri impuse autoritar și asumarea lucidă a propriului trecut. Eliberarea spațiului public de simbolurile ocupației sovietice ar transmite un mesaj clar: viitorul european și românesc al Republicii Moldova nu poate accepta glorificarea simbolică a unui regim care i-a negat libertatea, demnitatea și dreptul la autodeterminare.
