Săptămâna aceasta, atenția publică a fost îndreptată spre conflictul „religios” de la Dereneu. Realitatea însă este alta, implicarea politicului în viața clericală a dus la transformarea unui litigiu juridic câștigat de Mitropolia Basarabiei încă din 2018 într-un conflict eminamente politic, exploatat de opoziția antiromânească. În fond, se perpetuează același discurs prin care este intimidată Mitropolia Basarabiei, prin acuzații de schismă. Pentru a înțelege logica acestui conflict, este necesară o analiză etapizată a legitimității istorice și canonice invocate de Mitropolia subordonată Patriarhiei Moscovei, atât în privința numelui pe care și-l asumă, cât și a revendicărilor întemeiate pe un fapt de natură politică.
Mitropolia Moldovei și Bucovinei de la Iași – descendentă directă a Mitropoliei Moldovei istorice
Din punct de vedere istoric și instituțional, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, cu sediul mitropolitan la Iași, capitala istorică a Moldovei, este descendentă directă a instituției de stat care a guvernat canonic bătrânul voievodat mușatin. Această mitropolie își are originile directe în organizarea bisericească din secolele XIV-XV, recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol prin Gramata din 21 iulie 1401, emisă de Patriarhul Ecumenic Matei, către domnul Țării Moldovei, Alexandru cel Bun.
Ea a fost creată de statul moldovean medieval și de clerul pământean, funcționând neîntrerupt ca centru al vieții religioase moldovenești timp de cinci secole. Mitropolia Moldovei a fost instituția care a însoțit întreaga construcție politică și culturală a statului, de la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare până la epoca modernă. Iașul, ca reședință mitropolitană din 1677, a devenit centrul necontestat al Ortodoxiei moldovenești. Această mitropolie a contribuit, alături de Mitropolia Ungrovlahiei, la formarea Bisericii Ortodoxe Române moderne. În acest timp, Moldova de Est a fost anexată de Imperiul Țarist în 1812, care a transferat bisericile ortodoxe de pe acest teritoriu sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1813 a fost înființată Episcopia de Chișinău și Hotin, sub arhiepiscopul Gavriil Bănulescu-Bodoni.
După 1821, statul și Biserica Rusă au început o politică de centralizare și rusificare, care a inclus impunerea limbii slavone în locul limbii române ca limbă liturgică și numirea exclusivă a arhiepiscopilor ruși. Abia în 1918, Mitropolia Basarabiei a fost creată prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chișinău la rangul de mitropolie, revenind alături de Mitropolia Moldovei și Bucovinei în componența României Mari.
Mitropolia Chișinăului și a „întregii Moldove” – un construct sovietic, anticlerical
Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, a fost instituită la 1940, în contextul anexării Basarabiei de către URSS, prin desființarea forțată a Mitropoliei Basarabiei și ruperea acesteia de Biserica Ortodoxă Română. „Întreaga Moldovă” pe care această mitropolie pretinde că o reprezintă nu este Moldova istorică, ci republica unională sovietică, delimitată ca un „strugure de poamă” pe harta Uniunii.
Acest teritoriu, atașat noului imperiu rus, a reprezentat decizia unilaterală a Kremlinului de a forja o nouă identitate. În interiorul acestei Moldove sovietice, Biserica a fost sistematic prigonită, în 1960 au rămas active doar 385 din cele aproape 900 de biserici care funcționau în 1944, fiind închise totodată toate mănăstirile, cu excepția celei de la Japca. Viața religioasă a fost astfel redusă la minimul tolerat de statul ateu. În acest context, Patriarhia Moscovei a funcționat preponderent ca instrument de control al statului sovietic asupra vieții religioase, și nu ca apărător al credinței. Continuitatea acestei structuri după 1991 reprezintă perpetuarea unei ocupații politice și mentale sub o formă adaptată contextului post-URSS.
Astfel, această mitropolie nu își poate legitima autoritatea prin istoria medievală moldovenească, deoarece nu există nicio legătură instituțională reală cu Mitropolia de la Iași. Ea reprezintă o realitate politică recentă, servind exclusiv menținerii influenței externe a Moscovei. Din perspectivă istorică, această pretenție este lipsită de temei.
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei și legitimitatea transferului parohiilor
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei în 1992 de către Sfântul Sinod al BOR, ca urmare a declarării independenței Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică, a fost un act de restabilire a ordinii canonice anterioare ocupației militare. Dat fiind faptul că Patriarhia Română nu a recunoscut niciodată această desființare, considerând-o nulă din punct de vedere canonic, reactivarea post-independență a reprezentat anularea suspendării, nu crearea unei structuri noi. În paralel, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2001 a consfințit juridic legitimitatea Mitropoliei Basarabiei și dreptul credincioșilor de a i se alătura, după o perioadă de aproape un deceniu de conflict juridic pe teritoriul Republicii Moldova.
Statul, condus deja de comuniști, a fost obligat să recunoască personalitatea juridică a acesteia, ceea ce exclude orice discuție privind legalitatea sa. În acest context, transferul parohiilor către Mitropolia Basarabiei a devenit un drept fundamental al comunităților locale, iar împiedicarea acestui proces constituie o încălcare a libertății religioase. Astfel, orice parohie care alege această jurisdicție nu „părăsește” Ortodoxia, ci se reintegrează într-o continuitate istorică. Negarea acestui drept la autodeterminare este eminamente o formă de dictat politic venit pe filieră „răsăriteană”.
Restitutio in integrum
În această ordine de idei, transferul parohiilor către Mitropolia Basarabiei nu reprezintă o ruptură, ci aplicarea principiului restitutio in integrum. Acest principiu presupune restabilirea unei stări de drept anterioare unei încălcări produse prin forță. În cazul Moldovei dintre Prut și Nistru, această încălcare a fost ocupația sovietică și desființarea Mitropoliei Basarabiei. Revendicarea moștenirii lui Ștefan cel Mare și a Moldovei medievale implică asumarea consecințelor istorice ale acesteia. Clerul moldovenesc, alături de cel valah și ardelean, a pus bazele Bisericii Ortodoxe Române, iar această realitate nu poate fi contestată, din punct de vedere istoric.
Astfel, Mitropolia Moldovei și Bucovinei este subiectul originar al tradiției ecleziale moldovenești. Orice altă „mitropolie a Moldovei” apărută în secolul XX este o construcție impusă din exterior. Din acest motiv, revendicarea moștenirii voievodale de către structuri apărute sub ocupație sovietică este lipsită de orice fundament mai ales din punct de vedere moral sau canonic. Continuitatea istorică este un criteriu obiectiv și, în acest sens, prejudiciul produs de autoritățile sovietice trebuie reparat prin lege. Soluția nu este politizarea conflictelor clericale în scop electoral, ci, dimpotrivă, încurajarea trecerii voluntare către unica mitropolie descendentă direct din coasta Moldovei, ruptă ilegitim de Imperiul Rus în repetate rânduri.
