La 27 ianuarie 2026, fracțiunea Alternativ für Deutschland (AfD) a depus în Bundestag o solicitare adresată Guvernului Federal privind posibilitatea aderării Republicii Moldova la UE și NATO prin intermediul unei Unificări cu România. Documentul, semnat de Alice Weidel, Tino Chrupalla și alți deputați ai fracțiunii, cere poziția oficială a Berlinului, eventuale evaluări juridice privind integrarea automată în UE și NATO, precum și clarificări referitoare la statutul regiunii transnistrene. Dincolo de aceste aspecte tehnice, un punct al interpelării iese însă în evidență și indică miza reală a demersului.
În mod explicit, deputații AfD întreabă, la punctul 3: „Sprijină Guvernul Federal, direct sau indirect (de exemplu prin intermediul Societății Germane pentru Cooperare Internațională – GIZ GmbH), organizații neguvernamentale (ONG-uri) din Republica Moldova care susțin sau promovează activ Unificarea cu România?” Formularea introduce în dezbaterea oficială germană ideea că mișcarea unionistă ar putea fi rezultatul unui sprijin extern coordonat, și nu expresia unei opțiuni politice interne asumate democratic.
Contextul politic în care apare această întrebare este esențial. Alternativ für Deutschland s-a poziționat, în ultimii ani, împotriva sancțiunilor aplicate Rusiei, a criticat sprijinul militar acordat Ucrainei și a contestat linia transatlantică a Berlinului. În presa germană, partidul este frecvent descris drept favorabil pozițiilor moscovite. În acest cadru, interpelarea privind Republica Moldova capătă o încărcătură politică evidentă. Întrebarea despre finanțarea ONG-urilor reproduce un tipar bine cunoscut în spațiul est-european, potrivit căruia societatea civilă pro-europeană nu ar reprezenta voința autentică a cetățenilor, ci ar fi produsul unei inginerii politice occidentale. Aceeași teză a fost utilizată de Moscova în cazul Ucrainei, înainte și după 2014, când activismul civic a fost prezentat drept rezultatul unor „interese oculte”. Faptul că această întrebare este introdusă oficial în Bundestag oferă materia primă pentru un narativ convenabil Rusiei, conform căruia Berlinul ar finanța curentul unionist, iar opțiunea geopolitică a Chișinăului nu ar fi, în fond, una suverană. În plan informațional, sugestia este suficientă pentru a alimenta suspiciuni, chiar și în absența unor dovezi.
În realitate, dacă tema Unirii ar ajunge în faza decizională, aceasta ar depinde exclusiv de voința democratic exprimată a cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului și de respectarea cadrului constituțional. Pentru Federația Rusă, interesul de a delegitima această opțiune este evident, întrucât o eventuală Reunificare ar însemna extinderea de jure și de facto a spațiului UE și NATO și pierderea definitivă a zonei de influență în care Republica Moldova a fost menținută timp de trei decenii.
De aceea, punctul 3 al interpelării AfD reprezintă elementul central al demersului. El transferă discuția din zona juridică în zona conspirației și oferă suport pentru o narațiune potrivit căreia „Occidentul” se apropie prea mult de „frontierele naturale” ale Rusiei. În contextul în care războiul informațional este la fel de intens ca cel militar, asemenea formulări pot contribui la denaturarea percepției publice, punând sub semnul îndoielii o eventuală alegere democratică și alimentând, indirect, un narativ favorabil Moscovei.
