Într-un document distribuit statelor membre ale Uniunii Europene, șefa diplomației europene, Kaja Kallas, propune o listă amplă de concesii pe care Rusia ar trebui să le facă în cadrul negocierilor de pace privind Ucraina, mediate de Statele Unite. Documentul, intitulat „Interesele fundamentale ale Europei pentru asigurarea unei păci cuprinzătoare, juste și durabile și a securității continentului”, insistă că nu poate exista o pace durabilă fără ca interesele fundamentale ale UE să fie luate în calcul.
Printre cerințe se regăsește explicit interzicerea prezenței militare ruse și a desfășurărilor acesteia în Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia și Armenia. Se solicită, de asemenea, despăgubiri pentru pagubele provocate, acces pentru anchetatorii internaționali cu scopul documentării crimelor de război și respingerea oricărei recunoașteri „de jure” a teritoriilor ucrainene ocupate. În plus, documentul cere oprirea campaniilor de dezinformare, sabotaj, atacuri cibernetice și ingerințe electorale, instrumente notorii ale războiului hibrid rusesc.
În paralel, de câteva luni, autoritățile de la Chișinău discută cu UE un plan de reintegrare a regiunii transnistrene, estimat la circa jumătate de miliard de euro anual. Comisarul european pentru Extindere a subliniat anterior că Uniunea Europeană va identifica soluții astfel încât Transnistria să nu devină un obstacol în calea aderării Republicii Moldova. Mesajul este unul limpede, unitatea Republicii Moldova este parte a securității europene. Dacă retragerea militară rusă din stânga Nistrului va deveni parte a unui acord de securitate mai larg, Republica Moldova va avea în față o șansă istorică de decolonizare politică. Termenul poate părea categoric, însă el descrie mai exact natura raportului de putere dintre Chișinău și Moscova în ultimele decenii.
Pentru a înțelege de ce vorbim despre decolonizare, trebuie privit dincolo de prezentul diplomatic și analizată continuitatea istorică. În perioada sovietică, pentru o parte a nomenclaturii de partid de la Moscova, RSS Moldovenească devenise un loc convenabil de retragere, o „colonie” internă unde aparatci-șii își încheiau cariera păstrându-și privilegiile (cazul lui I.Smirnov). În spatele acestei practici birocratice s-a consolidat un sistem de tip colonial, prin cadre trimise de centru, marginalizarea populației băștinașe și exercitarea, prin armata sovietică, a unui control opresiv asupra teritoriului.
Independența din 1991 nu a însemnat însă dezmembrarea acestui mecanism. Conflictul transnistrean și lipsa unei lustrații a foștilor colaboratori au reprezentat instrumente politice pentru menținerea influenței rusești în tânăra Republică Moldova. Drept dovadă, preluarea puterii de către PCRM în anii 2000 a arătat cât de înrădăcinată era, de fapt, securimea sovietică în instituțiile statului. Așadar, influența vectorului prorus în politică, precum și prezența militară din stânga Nistrului reprezintă forma unui colonialism care a refuzat să accepte independența fostei „periferii”.
Astăzi, retragerea militară rusă din stânga Nistrului, în contextul unui acord european de pace, ar fi pentru Republica Moldova un moment istoric de a-și încheia definitiv trecutul colonial perpetuat până în prezent de Federația Rusă. Ar fi momentul în care independența de jure, dobândită în 1991, ar deveni independență de facto. Finalizarea procesului de eliberare politică este esențială pentru îndeplinirea proiectului de integrare în spațiul euroatlantic. În acest sens, decolonizarea nu este un simplu formalism, este însăși suveranitatea, consfințită constituțional, încălcată perpetuu timp de 35 de ani de prezența trupelor „pacificatoare” ale Moscovei.
