Declarațiile recente ale fostului președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, despre statutul autonomiei găgăuze readuc în prim-plan o dezbatere veche, dar tot mai relevantă pentru prezentul și viitorul statului moldovean. Într-o postare publicată în limba rusă, Dodon a afirmat că legea privind statutul special al Găgăuziei, adoptată în 1994, a fost „rezultatul unui compromis extrem de important între Chișinău și Comrat” și că aceasta ar fi permis menținerea stabilității și păcii în anii dificili de după independență.
Într-adevăr, adoptarea Legii nr. 344/1994 privind statutul juridic special al autonomiei găgăuze a fost considerată la acea vreme o soluție pragmatică pentru a evita escaladarea tensiunilor separatiste din sudul țării. În contextul instabilității regionale din anii ’90, autoritățile de la Chișinău au ales calea compromisului politic, oferind regiunii un grad semnificativ de autonomie administrativă și politică. Această decizie a fost prezentată în special de partida pro-rusă drept un model de soluționare pașnică a conflictelor etnopolitice.
Totuși, la mai bine de trei decenii distanță, rezultatele acestei arhitecturi politice sunt din ce în ce mai contestate. În loc să consolideze integrarea regiunii în spațiul politic și civic al Republicii Moldova, autonomia a ajuns adesea să funcționeze ca un spațiu politic separat, în care influența geopolitică a Federației Ruse este mult mai pronunțată decât în restul țării.
În mod constant, majoritatea politică din autonomie a fost dominată de partide și lideri cu orientare pro-rusă. Această realitate a transformat autonomia într-un instrument politic utilizat frecvent împotriva autorităților centrale de la Chișinău. În ultimii ani, propaganda mediatică provenită din spațiul informațional rusesc a consolidat această tendință, creând o bulă politico-mediatică distinctă, în care narațiunile Kremlinului circulă mult mai intens decât informațiile provenite din instituțiile statului moldovean.
Responsabilitatea pentru această situație nu aparține exclusiv contextului geopolitic. O parte a clasei politice moldovenești a contribuit, în mod direct sau indirect, la menținerea și exploatarea acestor diviziuni. Lideri politici precum Igor Dodon au cultivat de-a lungul anilor un discurs politic care a alimentat diferențele geopolitice și identitare dintre regiuni, prezentându-se adesea drept mediatori sau apărători ai autonomiei. În realitate, astfel de poziționări au servit frecvent drept instrumente de acumulare a capitalului politic.
Un detaliu aparent minor, dar simbolic, este faptul că mesajele politice adresate autonomiei sunt publicate aproape exclusiv în limba rusă. Această alegere reflectă realitatea lingvistică din regiune, unde limba rusă domină spațiul public și mediatic. Paradoxal însă, limba găgăuză, care ar trebui să fie un element central al identității culturale locale, este folosită mult mai puțin decât rusa. În același timp, nivelul de cunoaștere a limbii române rămâne redus în multe comunități din autonomie.
Această situație a contribuit la crearea unei separări lingvistice și informaționale între sud și restul Republicii Moldova. Atunci când cetățenii consumă în principal conținut mediatic dintr-o singură sursă geopolitică, spațiul public devine vulnerabil la manipulare și propagandă.
Problema este agravată și de influența unor rețele politice finanțate din exterior. În ultimii ani, structuri politice asociate cu oligarhul fugar Ilan Șor au construit în regiune o infrastructură politică populistă și clientelară, alimentată de resurse provenite din Federația Rusă. În loc să contribuie la dezvoltarea economică a regiunii, aceste rețele au perpetuat dependența socială și subdezvoltarea.
Rezultatul este o autonomie care, în loc să devină un model de dezvoltare regională, rămâne una dintre cele mai sărace și izolate regiuni ale țării.
În acest context, discuția despre reforma administrativ-teritorială a Republicii Moldova devine inevitabilă. O eventuală reformă trebuie să analizeze cu realism modul în care funcționează autonomia găgăuză în prezent și dacă actualul model instituțional contribuie cu adevărat la coeziunea statului. În acest sens, se impune tot mai mult ideea unei autonomii culturale, nu politice! care ar putea contribui, pe de o parte, la consolidarea cunoașterii limbii și identității găgăuze, iar pe de altă parte la identificarea unor soluții prin care studierea limbii române să devină prioritară. În acest fel, tensiunile și clivajele administrative de tip identitar ar putea fi treptat diminuate.
În același timp, clasa politică trebuie să manifeste responsabilitate atunci când abordează subiecte sensibile precum autonomia găgăuză. Exploatarea tensiunilor regionale în scop electoral nu face decât să adâncească diviziunile existente și să slăbească capacitatea statului de a construi un proiect comun pentru toți cetățenii săi. Republica Moldova are nevoie de o discuție matură despre viitorul autonomiei, una care să depășească sloganurile geopolitice și să se concentreze pe integrare, dezvoltare și consolidarea unui spațiu civic comun. Numai astfel poate fi depășită logica confruntării politice care a dominat acest subiect în ultimele decenii.
