Nu aveam de gând să scriu acest text, dacă nu aș fi observat cât de vizibil a devenit acest curent politic în anumite cercuri ale societății occidentale. Recent, am avut ocazia să ies într-un local respectabil cu un grup de prieteni, iar la un moment dat am interacționat cu un grup de turiști din Grecia. Persoanele cu care am dialogat erau din generația mea și am ajuns să schimbăm câteva păreri despre excursia lor în Moldova, reușind inevitabil să atingem și subiectul politicii. Cunoscând Grecia drept patria democrației, am vorbit cu fascinație despre țara lor de origine: despre cum „Iliada” lui Homer mi-a deschis interesul pentru studierea istoriei și despre modul în care filosofia antică a pus bazele civilizației europene. Am vorbit și despre cât de important este faptul că, astăzi, Grecia nu se află sub pericolul unei invazii, fiind stat membru NATO, spre deosebire de noi.
Răspunsul lor m-a frapat: „Ocupația americană este mai rea. Uitați-vă la situația din Ucraina, războiul a fost pornit din cauză că a ales să fie ocupată de trupe NATO”. Ulterior, tinerii mi-au spus deschis că se identifică drept „comuniști” și că, în fond, „lumea occidentală imperialistă” este responsabilă pentru sărăcia globală, patriarhatul, capitalismul și alte nedreptăți sistemice. În acel moment mi-am amintit că acest curent de extremă stângă a câștigat simpatia unui segment al noii generații occidentale, paradoxal, tocmai în societățile care au beneficiat cel mai mult de stabilitatea și prosperitatea asigurate de ordinea liberală postbelică. Spre finalul discuției, interlocutorii mei mi-au spus că sunt cazați la un hotel de lux din capitală și că se simt vinovați că sunt „privilegiați” și profită de un sistem „inegal și capitalist”. Această contradicție spune multe despre felul în care funcționează astăzi o parte din discursul radical de stânga: multă retorică moralistă, dar foarte puțină istoriografie.
Pentru a înțelege această contradicție, este necesar să clarificăm ce reprezintă comunismul ca doctrină. Conform „Manifestului Partidului Comunist”, scris de Karl Marx, scopul acestei doctrine politico-economice este „constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominației burgheziei și cucerirea puterii politice de către proletariat”. Pe lângă acest obiectiv, Marx discută și despre „dictatura proletariatului” și „distrugerea claselor”, concepte iacobine interpretate de Vladimir Lenin și aplicate ulterior în practică de Lev Troțki și Iosif Stalin, arhitecții statului sovietic. Rezultatul nu a fost societatea egalitară promisă de teoria revoluționară, ci crearea unei himere politice caracterizate prin represiune, economie centralizată și control ideologic exercitat prin poliție secretă.
Totuși, este important să facem o distincție clară între formele stângii politice. Social-democrația este o doctrină reformistă, integrată în sistemul democratic și compatibilă cu economia de piață. Comunismul reprezintă varianta radicală a acestei tradiții ideologice, care consideră chiar și social-democrația drept o formă „mascată” de capitalism. Comunismul în spațiul românesc este întâlnit în două forme. Prima este nostalgia postcomunistă, care idealizează stabilitatea autoritară a trecutului, un sovieto-ceaușism cu elemente conservatoare. A doua este o versiune mai nouă, venită din mediul academic și activist occidental: un radicalism care combină discursul anticapitalist cu retorica „antiimperialistă”, promovată inclusiv în state care nu au beneficiat de „libertatea” adusă de tancurile sovietice. Problema acestei doctrine nu constă în critica eticii capitalismului. Dezbaterea asupra limitele sistemului economic este normală într-o societate democratică. Devine însă problematic atunci când această critică se transformă într-o idealizare a unor ideologii care, istoric, au produs exact opusul libertății pe care pretind că o apără.
Dincolo de dimensiunea ideologică, acest tip de discurs are și o componentă geopolitică. În literatura de specialitate, autori precum Aleksandr Dughin susțin necesitatea slăbirii alianței dintre Statele Unite și Europa pentru a permite apariția unei lumi „multipolare”, organizată în jurul unor blocuri civilizaționale rivale. În acest context, retorica „antiimperialistă”, centrată pe opoziția față de influența occidentală, coincide direct cu narativele promovate de regimuri autoritare care contestă ordinea internațională. Printre exemplele frecvent invocate se numără: Iranul sub dictatura mulahilor, Venezuela, Coreea de Nord și Rusia până în 2022, state prezentate în aceste discursuri drept „alternative” la ordinea geopolitică. Aceste cazuri ilustrează cum retorica comunistă coincide cu narativele promovate de regimuri autoritare șovine.
În această ordine de idei, democrațiile liberale, care acceptă critica sistemului, protestul și pluralismul ideologic, trebuie să recunoască pericolul promovării unor ideologii care, odată ajunse la putere, elimină exact aceste libertăți. Pentru că adulațiile pentru comunism, indiferent de formele sale, au o singură finalitate: generarea haosului, slăbirea statelor democratice, dezumanizarea individului și lipsirea cetățeanului de drepturile fundamentale garantate de liberalism.
