Se întâmpla acum 85 de ani, în Poiana Varnița, pe plaiurile Codrilor lui Ștefan Muşat, pe un teritoriu proaspăt amputat din statul român, la noua frontieră trasată de Adolf Hitler și Iosif Stalin, unde se adunaseră mii de refugiați români bucovineni pentru a părăsi Uniunea Sovietică.
În satele din fostul județ Storojineț s-a răspândit zvonul că, în data de 1 aprilie, li se va permite să se refugieze în România. În acea zi, la câțiva kilometri de hotar, au fost întâmpinați de grănicerii sovietici cu foc de mitralieră – o capcană întinsă de comuniști, care i-au atras pe „dușmanii poporului sovietic”.
Pentru a înțelege contextul, trebuie amintit că, la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic, după 22 de ani de administrație românească, jumătatea nordică a Bucovinei – incluzând județele Cernăuți și Storojineț, precum și părți din Hotin, Dorohoi și Rădăuți – a devenit, peste noapte, „pământ sovietic”. O pedeapsă atribuită „kulacilor români” pentru „anexarea Basarabiei”.
Timp de mai bine de un an, populația românească băștinașă a fost supusă aparatului represiv al RSS Ucrainene, coordonat de la Moscova. Hărțuirea, intimidarea și arestările au devenit realități cotidiene.
În ianuarie 1941, peste 100 de săteni din Mahala, Ostrița, Horecea și alte localități au reușit să treacă frontiera și să ajungă în România. Acest fapt a alimentat speranța și în rândul altor comunități. Astfel, în noaptea de 6 februarie 1941, un grup de locuitori din Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă granița, în apropierea satului Lunca, pe malul drept al Prutului.
Însă tentativa fusese denunțată autorităților. Grupul a fost interceptat de grăniceri în jurul orei 06:00, iar rafalele de mitralieră, trase din mai multe direcții, au provocat sute de victime. Printre cei uciși s-au numărat și organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. Aproximativ 57 de persoane au reușit să ajungă în România, în timp ce alte 44 au fost arestate și judecate ca membri ai unei organizații contrarevoluționare.
Numărul exact al morților nu este cunoscut, însă estimările indică peste 600 de victime. Potrivit mărturiei lui Mihai Crăiuț, supraviețuitor al masacrului de la Lunca, aproximativ 300 de tineri au fost îngropați în gropi comune, nu departe de râul Prut.
În acest context, marcat de teroare, se ajunge la fatidica zi de 1 aprilie 1941. O coloană de aproximativ 3.000 de civili s-a îndreptat spre frontieră, purtând însemnele păcii: steaguri albe, prapori și cruci, așa cum fuseseră sfătuiți de autorități.
Însă, în poiana de la Fântâna Albă, coloana a fost secerată de focul mitralierelor. În dimineața următoare a rămas tăcere și gropi comune. Cei care au supraviețuit primelor rafale au fost urmăriți, iar răniții au fost îngropați de vii.
Acest episod, cunoscut drept Masacrul de la Fântâna Albă, rămâne unul dintre cele mai dramatice exemple de represiune împotriva populației românești din teritoriile ocupate. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, însă amploarea tragediei este incontestabilă.
După masacru, represiunea nu s-a oprit. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români bucovineni au fost deportați în Siberia și Kazahstan, într-o operațiune menită să elimine orice formă de rezistență. În deceniile care au urmat, structura demografică a regiunii Cernăuți a fost profund afectată, cu zeci de mii de români dispăruți din statistici.
Astăzi, la 85 de ani distanță, descendenții victimelor continuă să trăiască sub prizonieratul criminal al Moscovei.
