Interviul acordat de ambasadorul Federației Ruse în România, Vladimir Lipaev, agenției RIA Novosti, nu este o simplă declarație oficială. Este, în esență, o demonstrație flagrantă de rescriere a istoriei în cheia propagandei de stat, unde interpretarea selectivă a trecutului devine un instrument pentru justificarea prezentului imperialist. Teza centrală, potrivit căreia Basarabia „s-a desprins” de spațiul românesc în 1812 și nu ar fi aparținut niciodată legitim României, reprezintă o substituire semantică deliberată. În realitate, ceea ce diplomația rusă numește „desprindere” este consecința directă a Tratatului de la București din 1812, prin care Imperiul Rus anexa un teritoriu aparținând Principatului Moldovei, aflat sub suzeranitate otomană, dar cu autonomie internă clar definită.
Nu discutăm despre o „cedare legitimă” între state suverane, ci despre o tranzacționare realizată între imperii, fără consultarea populației sau a elitelor locale moldovenești. Mai mult, ignorarea faptului că între 1856 și 1878 sudul Basarabiei, cu județele Cahul, Bolgrad și Ismail, a revenit Principatului Moldovei și apoi României, pentru a fi din nou luat prin presiune de Rusia, arată caracterul selectiv al istoriografiei invocate de Moscova.
Narațiunea ambasadorului continuă cu reinterpretarea anului 1918, când Republica Democratică Moldovenească ar fi fost „ocupată” de România, fără ca acesta să menționeze contextul real: prăbușirea Imperiului Țarist, anarhia regională generată de bolșevism și necesitatea unei decizii politice rapide privind viitorul teritoriului. În logica Moscovei, orice decizie care contrazice interesele imperiale devine automat ilegitimă.
Cât despre „salvarea României” de către Rusia în Primul Război Mondial, aceasta ignoră realitățile militare ale epocii. Armata rusă a suferit înfrângeri decisive la Bătălia de la Tannenberg și la Lacurile Mazuriene în 1914, iar contraofensiva generalului Brusilov a avut rezultate limitate, Imperiul Țarist pierzând controlul asupra unor teritorii importante, inclusiv Polonia. Contribuția sa pe front a fost, așadar, limitată și ineficientă. În schimb, misiunea militară franceză, pe care o minimizează, a jucat un rol esențial în reorganizarea armatei române, nevoită să înfrunte trupele germane conduse de Mackensen, precum și forțele Austro-Ungariei, Bulgariei și Imperiului Otoman. Mitologia „protectorului rus” este, în esență, propagandistică.
Discursul ambasadorului devine și mai problematic în registrul contemporan. Conceptul de „românizare” a Republicii Moldova este prezentat ca o ingerință, ignorând un fapt elementar: identitatea lingvistică și culturală nu este rezultatul unei operațiuni administrative, ci al unei realități istorice și sociale. Limba română nu „înlocuiește” nimic, ea este recunoscută oficial ca limbă a majorității populației, inclusiv de Academia de Științe a Moldovei. Apropierea instituțională dintre București și Chișinău este descrisă ca o subordonare, când, în realitate, vorbim despre cooperarea între două state care împărtășesc o istorie, o limbă și un spațiu cultural comun.
În final, direcția unei societăți nu poate fi decisă la Moscova, ci de propriile sale opțiuni. Iar în cazul Republicii Moldova, aceste opțiuni sunt din ce în ce mai clar ancorate în spațiul european și în identitatea românească. Pentru un fost imperiu, istoria poate fi reinterpretată, distorsionată sau instrumentalizată extern. Dar, în cele din urmă, ea nu poate fi impusă împotriva voinței democratice a celor care doresc să se desprindă de fostul opresor.
